Volumul „Tu ești rusul cel bun” semnat de Maria Pilchin, apărut în 2021, vine ca partea a doua a unui diptih poetic, ca o continuare a primei sale cărți de poezii apărute „Poeme pentru Ivan Gogh” (2015) unde este invocat regele Solomon pentru a face judecată dreaptă: „și Solomon să decidă/ câtă carne din noi e valahă/ şi câtă rusnacă/ să taie ca în curechi (să fie iertat regionalismul)/ ca-n varză să taie/ şi aşa dezmembraţi să vedem la cântar/ câtă latinitate şi câtă sare slavă să punem în bucate”. Oscilarea continuă între două culturi, invocarea personajelor din folclorul și istoria rusă, apoi și din cea română, este explorată de Maria în ambele volume, ca o parte din totul întreg al unui concept. Căsătoria cu Ivan a personajului liric – Rusul cel bun –  l-a poziționat involuntar  și pe fiul ei între aceste două culturi: „copilul nostru împarte cărţile casei în «română» şi «rusă» şi copertele noastre ca două oşti stau deoparte şi de alta a drumului”. Tonalitatea ludică și ironia prezentă, caracteristică acestei scriituri detensionează elegant aparenta dilemă, iar flacăra erotismului prezentă în ambele volume, o transpune dintr-un context politico-istoric în unul al unei iubiri îndrăznețe: „de frig am dat foc la cărţi şi la flacăra lor descoperisem orgasmul ca specie lirică”.

Sintagma „Casa noastră” apare în volumul „Tu ești rusul cel bun” de câteva ori, semn al unei unități incontestabile și trainice, sigilate prin aceleași scene erotice, urmărite, parcă din stradă, prin perdeaua subțire, după ce pleacă vizitatorii: „dar când pleacă ei și teatrul se închide/

când cade cortina și hainele/ nicio frică nu mai poate încăpea aici/ casa e a noastră”, unde „picioarele mele foarfece albe îți taie nopțile în franjuri”. „Tu ești rusul adevărat/ rusul din casa mea/ tu ești marea mea Rusie/ Matușka Rusie din patul meu”, declară pe final poeta.

De fapt, aceste declarații de iubire pătimașă pot fi citite și ca un răspuns la poemele tandre ale lui Ivan pentru Maria, apărute anul acesta în volumul „Omul-acvariu”. Astfel, scânteia transmisă de la un poet la altul, de la un volum la altul, cu multă grijă întru menținerea flamei, amintește de un ritual magic, păstrat cu sfințenie, pentru a sublinia supremăția sentimentelor în pofida diferențelor etnice:

„La alegeri îmi scot caseta/

cu bijuterii de ocazie și mi-i pun/

merg și votez împotriva partidului/

din care face parte pun ștampila/

 vin acasă și îmi scot cerceii/

democrația s-a născut la elini”.

Această fuziune interetnică, nelipsită de tensiuni și divergențe în relaționarea cu alți ruși, își găsește cea mai firească rezolvare în familie:

„Copilul nostru e semn că amorul nostru s-a întrupat

și această întruchiparae este miracolul existenței noastre”;

”Nu poți să știi ce va fi mâine

dar ziua de azi clipa în care copilul este aici

te face să trăiești întrupat

și os din osul nostru să calce”.

 Copilul –  simbol al capitulării.

Lirismul, erosul, ironia transformă acest nou volum al Mariei Pilchin într-o singură poveste. Un amalgam de dileme atât cotidiene cât și isotrice, traversat de personaje precum Ceapaev, Kotovski,  Heraclit, dar și Moscova, personificarea căreia, prin spovedania plânsă pe umărul personajului liric feminin, care o trage la răspundere pentru „bunicii mei și anexări/ despre o limbă stâlcită și inventată/ despre toate păcatele tinereții ei/ îi strigam că a îmbătrânit/ deși nu e adevărat/ e tânără/ am strigat ca s-o doară”, oferă un punct culminant spectaculos, ca o „reglare de conturi”  pentru toate nedreptățile.

O răzbunare, de data aceasta, pur femeiască, se petrece și între autoare și Ceapaev  „când între mine și el să dă marea bătălie/ înțeleg că toate au fost inventate pentru această aprigă luptă/ ca toate femeile casei mele/ să asiste la zdrobirea dușmanului”. Această alternare permanentă a tandreței cu răfuiala, ca un truc utilizat inteligent și dozat, menține vie tensiunea cititorului până la final.

Aș fi încheiat aici, dacă nu aș fi citit recent și volumul „Zarathustra e femeie”, apărut în 2018, între „Poeme pentru Ivan Gogh” și „Rusul cel bun”. Aici am descoperit, însă, o altă față a expresiei literare, un alt tip de scriere. Structura, deși împărțită vizual pe poeme, poate fi citită și ca un tot întreg. Amalgamul de imagini, unele ducându-mă în zona misticismului lui Gellu Naum, m-a făcut să cred că e tocmai zonă tentantă în care Maria încă va fora, care o provoacă să o exploareze în toate adâncurile ei. Curajul, după cum veți deduce din lecturile cărților autoarei, îi este caracteristic, deopotrivă cu talentul, ambele calități fiind esențiale cuceririi noilor dimensiuni literare.