Mi-au venit prin poștă ambalate perfect, ca un dar scump, ce trăda multă grijă față de conținut. Cu aromă de Mediterană. Cărțile lui Paul Gabor, un oaspete din trecut al întâlnirilor literare de la Londra, pe care am avut onoarea să îl prezint acum aproape trei ani, mi-au creat, încă de la „Negustorul de pipe” un sentiment amestecat. Aerul relaxat și tăios al autorului contrasta puternic cu momentele de o sensibilitate rară din acea primă carte. Un autor aparent dur, dar care împletește cu atâta finețe, pe taraba lui de negustor, arome de mentă și mosc, busuioc și pâine prăjită cu usturoi, alge în saramură și arome de tutun cubanez.

Am vorbit despre acest aspect la lansarea primei cărți. Celelate două care au urmat continuă aceleași linii ce se alternează periodic, între subiecte și povești sensibile și imagini, aparent imposibile: „Ne obișnuim cu moartea alături. Se pune la masă cu noi și soarbe din același pahar. Nu ne mai pasă, mirosim la fel, ne îmbrăcăm la fel, mergem cu aceiași pași în cadență. Moartea surâde, mă trec fiori pe spinare: Ține-mi puțin coasa, trebuie să mă leg la șireturi”. „Din barul Soniei am mers pe buza mormântului celui mai trist clown din lume. Mi-a dat o rețetă de cozonac cu stafide și m-a sfătuit să nu mai trag de lanțurile ceasurilor cu cuc: pot rămâne acolo, prizonier, între două timpuri, care se vor scurge repede, în dezavantajul meu”. „Îmi este milă de ei. Duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari, ca niște funduri de mămăligă prin care nu poți pătrude cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate”.

Fragmentele de mai sus sunt citate din „Rapel”, cea de-a doua carte a autorului venită să confirme forța stilului unic, sacadat, al developării imaginilor, aromelor și miresmelor. O coborâre, într-adevăr abruptă, printr-un sistem de coardă dublă, spre miezul trăirilor. Această coborâre, continuată și în „Mediterana din mine”, devine una și mai periculoasă, de data aceasta pe funii împletite din fâșii de cearșaf: „Despre alchimie aș fi încântat să vorbesc și eu la nesfârșit, în special despre felul în care am tăiat cearșafurile nefolosite cu dinții și mi-am făcut funii pentru a vedea ce se află în adâncul sufletului tău de piatră”. „Acum nu mai cred că mai am de ales. Se mai poate schimba ceva? Simt cum băieții de la salubritate intră cu camioanele în inima mea și mi-o curăță”.

„Urăsc acum pasărea albastră, pentru că ne privește de undeva, de pe o streașină ironică și ruptă, iar noi am devenit doi necunoscuți care se mai ciocnesc din când în când în vis, eu adulmec ușile care scârțâie deschizându-se în miez de noapte, tu cumperi lacăte cu care îmi vei închide corpul atunci când ultima picătură de alcool se va evapora din rănile mele”. Am lăsat intenționat acest frumos pasaj la sfârșit. Este unul dintre preferatele mele. Îi simt încărcătura emotivă puternică și, țin să menționez, că printre arome și mirosuri, Mediterana scaldă și multe imagini erotice. Las suspansul, așa, în aerul sărat al mării pentru cei dornici să-i inhaleze apusul.