Am terminat de citit cartea lui Iulian Ciocan ”Tărâmul lui Sașa Kozak” și am rămas ancorată, pentru ceva timp, în acea perioadă de după perestroikă, perioadă de nesfârșită tranziție, pe care am simțit-o pe propria-mi piele. Iar amintirile nu sunt tocmai dintre cele mai plăcute.

Cartea m-a făcut să revăd acum, la anii maturității, acea realitate că fiind un amalgam de drame, dar pe care le percepeam atunci ca fiind niște normalități. Era o normalitate ca numele românești să fie schimonosite, numai ca să sune mai rusește, mai la modă, aidoma personajului Alexandru Cazacu, devenit Sașa Kozak, care a refuzat să se însoare cu o fată numai pentru că era moldoveancă de la sat, adică ”bîcovkă”. Iar de vină de situația instabilă erau, evident, ”românizatorii”, de la care ”o început tot căcatul”. ”Iaca, avem acum alfabet latin, da uzină – iok!”, striga unul dintre personaje, Senea, ridicând halba de bere. ”Vă amintiți cum zgherau că sunt români? Om trebu sî șii blea, nu român!”, încheia acesta discursul la una dintre întrunirile zilnice din barul de lângă casă. Era un loc comun pentru toate discuțiile patriotice ale acelor vremuri.  Acolo continuă să se facă politică și în zilele de azi. Iar argumentele, remarc, sunt aceleași.

Era o normalitate ca totul în jur să se oprească din mișcare, atunci când începeau serialele sud-americane, pentru că, înțeleg acum, erau singura formă de evadare într-o poveste melo-dramatică dintr-o realitate greu de dus. Personaj elocvent era mătușa Frosea, iar la fel ca ea erau toatele vecinele mele. Apoi discuțiile interminabile de pe băncile din fața blocurilor se învârteau în jurul personajelor din seriale, iar comparațiile cu acestea duceau de cele mai multe ori la concluziile – ei, la noi totuși e bine. Măcar suntem liberi! Despre ce tip de libertate era vorba? Nici acum nu înțeleg.

Era o normalitate ca un intelectual să fie sărac și mereu sub presiunea facturilor și a lipsei de spațiu locativ.  O cunosc pe propria-mi piele. Și mai greu este, însă, când acel om își conștientizează această neputință și nu se resemnează, la fel ca și personajul lui Octavian Condurache. Toată viața speră la acea ”lovitură” pe care o va da scriind și care, ca prin minune, îl va salva de sărăcie. Soarta intelectualului a fost și rămâne încă la același nivel, demn doar de compătimire și nu pot încă nici acum să vorbesc despre subiect la trecut. Este o constatare foarte dureroasă, de altfel.

Poate e mai bine că l-a ucis o ceafă-lată într-o zi și l-a scutit de toate frământările sufletești: de a oferi unicului său copil o cameră doar a lui într-un apartament mai mare, iar soției  – posibilitatea de a umple frigiderul de la market și nu de le Piața Centrală.

Pentru el poate a fost, poate, o scăpare. Dar cum a supraviețuit soția lui apoi, s-a întrebat cineva? Nici acea mizeră compensație pe care ar fi putut-o obține pentru uciderea soțului nu i-a revenit. Pentru că era o normalitate să mituiești polițiștii și adevărurile să rămână îngropate undeva adânc, sub bancnote. Dar pot vorbi oare și aici la timpul trecut? Mă îndoiesc. În toată stupizenia situației create se întrezărește, totuși, un fir de speranță, conturat prin personajul soției cefei-late, care are remușcări și nu își găsește liniște pentru că soțul ei a omorât un om. La fel, însă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, frământările ei sunt ignorate, ba chiar înnăbușite grosolan de către soț.

Singurătatea resimțită în cuplu încercat de sărăcie este un alt subiect care le prezintă pe cele două femei din viața intelectualului Octavian Condurache  – soția mereu nemulțumită și amanta nefericită. Pentru că află ambele că nu au fost iubite. Iubirea vieții lui Octavian rămăsese acolo, undeva, în amintirile tinereții. Relația care se leagă între aceste două femei, una care se îmbolnăvește și cealaltă, care renunță să se ducă în Italia la muncă, doar ca să aibă grijă de ce dintâi conferă o altă dimensiune motivului singurătății prin prisma solidarității umane.

După lectura acestei cărții cu siguranță mulți cititori vor regăsi crâmpeie din trecutul lor, din acea perioadă de tranziție grea și incertă, când erau în căutarea identități naționale și a mijloacelor de supraviețuire care a caracterizat societatea post-sovietică. Îmi explic acum de ce cartea a stârnit un interes vădit străinilor și a fost tradusă în limba franceză. Pentru că reprezintă un fragment, un stop-cadru al societății basarabene a anilor 90.

Și din păcate, vor realiza, probabil, la fel ca noi, martorii oculari, că unele realități nouăzeciste nu au fost depășite, ba chiar s-au agravat în ultimi ani.