Simțeam că mă privise lung și încerca să îmi prindă privirea. Intenționat o evitam, așa cum fac de obicei. O formă de apărare automată dezvoltată în timp. Nu îmi place să intru în discuții cu oameni străini, am descoperit asta recent și m-am mirat – o vorbăreață în trecut pe care străinătatea a schimbat-o, cel mai probabil din cauza barierei lingvistice.

Așadar am apropiat ușor cardul de aparatul pe care apăreau patru opțiuni de tips-uri (ciubuc), începând cu 2.75 dolari. Situația m-a pus un pic în încurcătură. Nu mă așteptam să mă simt obligată să mai las și ciubuc, la cât a costat un Ginger Ale și o baclava, dar simțeam în continuare privirea asupra mea și am apăsat opțiunea a doua.

Trei dolari, doar ca să scap de ea.

M-am așezat la o măsuță lângă o priză și mi-am pus telefonul la încărcat. Mi-am sunat prietena care era în Spania și se întorcea de la un eveniment literar unde semnase două ore cărți. Primul ei tiraj era deja epuizat. Al doilea avea deja precomenzi pentru o jumătate din el.  Abia de vorbea după cele câteva evenimente din turneul spaniol. Am felicitat-o pentru această uriașă reușită necunoscută pe rețele, pentru că a decis să iasă de acolo. În ultimul timp tot mai mult îi înțeleg alegerea. Mai ales aici, într-o colț rupt de lume, alături de iguane și pelicani, șopârle și crabi haioși ce aleargă cu cochilia în spate, fără internet și cunoscuți în jur – oamenii nu mi-au lipsit.

O străină cu pălărie pornită cu barca de la cinci dimineața să viziteze pentru o zi insula. Eram singura cu pielea albă din barcă. I-am spus prietenei mele că voi servi acest Ale în cinstea ei și am închis.

S-a apropiat timid să șteargă masa și să mă întrebe dacă e totul ok. Aceste întrebări de la chelneri le interpretez de obicei ca un fel de a-mi sugera că e cazul să mai consum ceva, să nu țin masa atâta doar cu o băutură. Însă de data asta l-am privit în ochi. Un băiat simpatic, parcă rușinat de întrebare,  mi-a zâmbit timid.  De fapt, pot să vă întreb de unde veniți? Mă pregăteam să îi explic unde e Republica Moldova, așa cum le-am explicat zilele acestea tuturor celor de la hotel, șoferilor de taxi sau americancei cherchelite cu dinții porțelanați. Dar a știut. Mai mult de atât m-a întrebat dacă am citi ultimele știri despre Transnistria. Și nu citisem, pentru că de șapte zile de cât exploram insulele am ales să mă deconectez de la știri inclusiv.

Tipul mă făcuse curioasă. L-am întrebat atunci franc  – m-a trădat din nou părul blond, nu? Privirea speriată? A râs cu poftă. Nu. V-am văzut cardul cu care plătiți.

La asta chiar nu mă așteptasem.

Îmi pare rău de situația din țara voastră, mi-a spus. Sunteți acolo, lângă foc. Să știți că eu am fost voluntar pe frontul din Ucraina. De la începutul războiului am fost deja de cinci ori. Vin, lucrez, adun bani și merg apoi să donez și să ajut. După prima dată am revenit peste o lună, dar am avut un sentiment de vinovăție și peste trei zile mi-am luat din nou bilet. Mă simt util acolo. Le gătesc soldaților mâncăruri, stau cu ei de vorbă, îi îmbărbătez.

Povestea m-a acaparat într-un totul. A fost acel sentiment când înțelegi de ce drumurile te-au adus în ultima jumătate de oră înainte de a merge în port spre vaporul tău anume în acest local. Povestea asta mă căuta. Și m-a găsit. Cu ochii mari uimiți de uimire și de admirație.

Îl cheamă Vincent și are 51 de ani.

I-am spus că sunt jurnalistă și că vreau să scriu despre el. Mi-a dat acordul.

Altfel de discuție a urmat după. Despre răsfățul și nenorocirile lumii. Luxul și sărăcia. Scopul vieții care își schimbă conturul odată cu tragediile Femeile americane și Tatiana lui, ucraineanca pe care a cunoscut-o acolo, voluntară și ea și pentru ochii căreia are deja cumpărat biletul de dus.

De data asta nu vrea să se întoarcă fără ea. Dar până se sfârșește războiul vor să fie acolo ambii, să ajute.

Am privit ceasul speriată. I-a zis că trebuie să fug să caut un taxi. M-a însoțit în stradă și mi-a arătat mașinile cu acoperiș în spate, ca niște trenulețe fără geamuri, care erau taxiuri pe aici.

I-am cerut să facem o poză împreună. Doar înainte de apăsa pe buton și-a ridicat mâneca tricoului. Stema Ucrainei în varianta stilizată cu un porumbel, colorată cu galben și albastru era tatuată pe brațul chelnerului din St. Thomas – o insulă americană din Caraibe.

Ești un erou pentru mine, i-am spus. Mă bucur mult să te cunosc.

Și eu, mi-a zis, rușinat.

Slava Ukraini! I-am strigat îndepărtându-mă. Heroiam slava! a strigat tare pe toată strada. Vânzătorul de diamante de vis-a-vis a tresărit și ne-a privit uimit. Pe lângă noi a trecut pe bicicletă un bătrân de culoare cu un turban mare galben și o cămașă galben cu albastru, ca un semn de sus. Am râs amândoi.

Ultimul vapor spre Insula Britanică unde eram cazată l-am prins pe ultima sută de metri cubi de ocean.

Mă chinuia un singur gând – puteam să las un ciubuc mai mare.