După câțiva ani de la plecarea noastră din București, am revenit pe străduțele arhicunoscute din Dorobanți, ca un copil curios să vadă ce s-a mai întâmplat pe acolo în lipsa lui. Era o seară caldă de sfârșit de săptămână în care orașul părea golit. Terase noi, magazine falimentate, anunțuri cu spații de închiriere, dar mult mai puține decât acum patru ani. Aceeași cofetărie, același magazin vechi și demodat de draperii, cu plapume moi și colorate în vitrină. Showroom-ul cu mobilă de lux s-a închis. Magazinul de produse tradiționale țărănești la fel. În schimb, un fast-food nou cu feluri de ciorbe turnate din polobocele și o patiserie au răsărit pe străduță. Aceeași pată de asfalt găinățată din abundență exact în același loc – sub pomul unde cei din bloc nu parchează. Iar eu, cândva, nou-venită în oraș, mă bucurasem că e liber, până când era sa nu îmi recunosc mașina dimineața! Observ că notarul din clădirea nouă de birouri a subînchiriat parterul, unde era recepția, unei librării. Semn că treburile nu au mers tocmai strălucit.
La blocul unde am stat cândva au schimbat poarta. Acum e cu cifru, nu am putut intra în curte. M-am uitat doar la geamurile vecinilor și m-am bucurat că sunt flori vii la cel al bătrânei de 86 de ani (pe atunci), care ieșea aranjată și elegantă, cu perle la gât până și la magazin, coborând scările celor patru etaje de una singură. Cred că a împlinit 90 anul acesta. Sper, cel puțin. Iar de la geamul vecinului bețiv de la unu, se auzeau aceleași discuții aprinse. Pe pervazul de la etajul unu al blocului de vizavi, cel cu perdele în alb-negru, stă țanțoș același pisoi negru. Geamurile sunt larg deschise și se aude gălăgie și lume multă. Așa a fost dintotdeauna la ei. Doar că fețele ce se ițesc de la geam, cu o țigară ținută mult peste pervaz, că să nu fie vizibilă din interior, sunt acum de adolescenți, iar de pe blogul stăpânei casei aflu că fiică-sa i-a preluat obiceiul frumos de a umple casa cu voie bună. Ei, și parcă mai ieri se juca cu fiică-mea pe străduțe, de s-au umplut ambele de păduchi. Erau atât de mici!

Ambasada turcă e la fel de iluminată și cu aceeași pază plictisită. Virez pe după colțul fostului coafor, care acum s-a transformat într- un nou bar cu ușile larg deschise și intru pe aleea dosită, cu un mic părculeț. Aici îl aduceam pe cel mic pe când abia începuse să prindă viteză în pași. Parcă a fost mai ieri! Revăd casa imensă și superbă, la fel, însă, cu toate obloanele trase, de după care, mereu, o doamnă furioasă se răstea la copiii din parc. Era moștenitoarea casei, o femeie singură și care făcuse nenumărate demersuri pentru desființarea părculețului mic din apropiere, cu două leagăne și un tobogan. O deranja zgomotul. ”Nu o băgați în seamă, e nebună! Nu are cum să înțeleagă că este cel mai frumos zgomot de pe pământ – clinchetul de voci de copilași!”, mi-a spus într-o zi o altă doamnă, care îmi vorbise pentru prima dată după mult timp de observație reciprocă în serile de vară, când se mai ridica năduful de București. La fel ca și cea care striga de după obloane, această doamnă cu pălărie, mereu elegantă, îmi părea ciudățică.

Venea zilnic și urmărea copiii din parc cum se joacă, cum le pupă mamele lor pălmuțele lovite, cum le explică despre frunze și mămăruțe. Putea să stea ore întregi și să privească doar. Și avea la ea biscuiți sau sticsuri cu care îi servea pe copii, dar neapărat cu permisiunea părinților. Îmi părea mult prea manierată pentru Bucureștiul actual și mult prea rafinată pentru o nebună.

Am ridicat acum privirea involuntar spre geamurile ei, amintindu-mi acea discuție a noastră de acum patru ani. Ardeau luminile în toate cele trei camere. Cu toate că locuia de una singură de mult timp deja.
”Sunteți o mare norocoasă, continuase atunci discuția cu mine. Nici nu vă imaginați cât sunteți de norocoasă, doamnă. Am avut și eu cândva o fetiță. Și a crescut fetița mea și mi-a dăruit o nepoțică. Frumoasă ca luna de pe cer. Îngerașul bunicii! Și mi le-a omorât pe amândouă nemernicul de ginere. A intrat în depășire nepermisă și le-a zdrobit pe loc. Se grăbea, cică, tare la maică-sa. Cu câteva minute înainte de accident, m-a sunat cea mică și am vorbit cu ea la telefon. Știți ce mi-a zis? ”Să mă aștepți, că ne vom întâlni când voi pune iar picioarele pe pământ, buni. Și asta a fost tot”. A făcut apoi o pauză lungă.

”Următorul apel a fost de la ruda ceea a lor necioplită, care m-a sunat să îmi zică că sunt moarte. Ambele. Să vin să le aduc acasă. M-a anunțat așa sec și a închis. Noroc că era soțul lângă mine, că de altfel cădeam pe jos. Of, și el săracul, s-a stins la puțin timp după aceea. Nu a putut duce. Aș fi vrut să fiu eu în locul lor, al fetelor, mai ales. Sau, măcar în locul soțului. Dar uite-mă, de atâția ani mă tot zbat pe pământ și nu îmi găsesc rostul. Oi fi având vreunul, sau a uitat Dumnezeu de mine??? Tocmai de aceea vin să văd îngerașii ăștia minunați cum aleargă prin parc. Prin ei a coborât și cea mică a mea pe pământ. Că doar așa mi-a zis, nu? Și mă bucur tare de ei. Și le dau câte un biscuițel, cum i-aș fi dat și ei, sărmana. Sper că nu vă deranjează?” S-a ridicat și a plecat. De atunci nu a mai deschis niciodată subiectul ăsta.

Nu am putut spune nimic atunci. Sunt exact acele situații penibile în care nu știi cum ar trebui să reacționezi. Și stai mut. Și te simțit, nu știu de ce, vinovat. Pentru ce i s-a întâmplat, dar și pentru că ai mei sunt sănătoși și dolofani. Și aleargă fericiți. Straniu sentiment. Grea apăsare.

Mă tot uit acum la geamurile ei mari, luminoase și mă întreb de ce nu doarme la ora asta. Probabil și cei care m-au observat singură, noaptea în parc, și-au pus aceeași întrebare. Da, e târziu. Eu, una, îmi caut, printre aceste străzi, amintirile. Iar ea? Încă își caută rostul?