orice, doar să nu împodobească bradul
atât mi-a zis
pomul doldora de luminițe și jucării
îi amintea de scările reci ale blocului
în care o uita flămândă miacă-sa bolnavă psihic
ce refuza să își ia tratamentul.
de pe acele scări privea cum licăresc luminile prin alte geamuri ale blocului
orice, doar să nu își amintească acei ani
trasă mereu de păr și învățată să stea dreaptă
cu orele
cu volume grele de cărți puse pe cap și la subsuori
”neam de opincă” îl numea pe soțul ei când își amintea
că cele patru surori ale ei se căsătoriseră mai bine
erau, totuși, descendenți din chiaburi bogați de pe la Iași.
a făcut-o din greșeală, la bătrânețe
așa cum nu înceta să îi reproșeze
și o bătea pentru orice
de fapt, pentru toate neîmplinirile sale.
bradul îl împodobea cu tata, mi-a zis,
care a iubit-o
după moartea lui a rămas ca și orfană
avea 10 ani.
oricum, nici pe el nu l-a iubit mama
cică iubise cândva un neamț
dar într-un accident de șaretă îi pieduse copilul nenăscut
când nemții se retrăgeau
a fugit după el, să o ia în Germania
neamțul a tras, însă, două rafale
doar așa a convins-o să plece.
o bătea pentru orice
și pentru acel copil și pentru neamț
de fapt, pentru toate neîmplinirile sale.
tot ea a îngrijit-o până la final
și a iertat-o
dar nu poate, nu poate nici până azi
să împodobească bradul