Ce nu mai arde nu mai poate nici durea

Ce nu s-a spus pe veci tăcut apune

Ce-i scrum – praf negru va și rămânea

Iubire transformată în tăciune.

Ce nu mai arde fum nici că mai scoate

Mocnește-uitat în colț de-amare nopți

Și ce-a putut trosnind de dor să ardă

A împărțit cenușa-n două sorți.