Categorie: Nerv de mamă³

Nerv de mamă³

De pe taburet

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Pentru că sunt imediat două luni de când ne-am inchis prin case, grație noii tulpini a nu mai puțin vechiului virus, am zis sa scriu un textuleț. Măcar el să se întâmple, dacă mai mult nimic. Timp am dobâbdit o grămadă, doar că totul se întâmplă doar virtual, în papuci de casă și de pe taburetul din bucătărie.

În fiecare cameră am câte un ”conectat” la vreun zoom sau skype-call, așa ca până la ora trei va trebui să mă costumezi în ”strecurătoare”, că ”omul invizibil” așa și nu am reușit să devin. Intru la primul elev încetișor ”în clasă”. El îți arată că e camera video pornită. Buuun. Mă strecor pe dedesupt să îmi iau dintr-un sertăraș feonul de păr și ca o panteră mă strecor încetișor înapoi. Verific dacă în cadru nu intră și ”laterarele” mai puțin ordonate cu coji de fistic, doze goale și cosmetice împrăștiate, că deh! o zi-două s-a mai putut ține ordinea, dar deja de aproape două luni e to much. Mai bine nu mişcăm camera din loc și gata, decât să ne chinuim cu curățenia zilnică. Iată și soluția găsită ușor de copchil, care zice că am sechele sovietice și sunt stresată de curățenie. Camera trebuie să fie comfortabilă pentru locuitor, nu pentru vizitatori, clar? ”Mami, nu înțelegi nimic!”

Ca să nu pornim o discuție contradictorie pe acest subiect (a câta mia oară) merg la altul în cameră. Baricadat cu haine tăvălite pe jos, că, cică, era în grabă cu căutatul tricoului și nu a avut timp nici să le ridice, nu că nu ar fi intenționat. Încerc să îl cred, doar că, parcă nu prea îmi vine. Mă rog, e în oră on-line și nu vreau să îl stresez în plus. Pe birou, în spatele lap-topului, un adevărat bufet suedez. Iar pe pervaz – băuturi încolonate. ”Da e voie să mănânci în oră?”. ”Păi la școală argumentul era, că nu ar avea nimic împotrivă, doar că facem firimituri. Acum nu mai au cum da înapoi și nu comentează. Mai ales că nici zgomot nu facem. Microfoanele sunt deschise doar când e nevoie să răspundem la ceva”. Bine, zic. Dacă asta e regula… pe timpul nostru era lipsă de respect, dar acum, mă rog. Are sens să mai zic ceva?

Merg să mă strecor în a treia cameră, care, cândva, pe deplin se considera dormitorul conjugal. Acum e sală de clasă pentru clasa a 12-a a fetei mele. Pe lângă ”decorul” cu masa de călcat și fierul cu aburi, în spate se mai vede și aspiratorul. Vreo două zile ne-am tot stresat unde să le mutăm, dar am renunțat. Muți camera mai în sus, să se vadă de la nas și o juma de tavan și gata! Iată soluția. Și cum de nu mi-a venit în cap așa ceva? Ei, pentru că nu știm nimic, evident. Dar hainele mele si lenjeria, tot aici au rămas. Ba mă strecor, că mi-e prea frig și îmi mai trebuie un puloveraș, ba mi-am udat șosetele, ba un încărcător de telefon, ba o carte. Și uite așa am mai prins frânturi din ce fac ei pe la școli și care e atmosfera din clase. Pe toți, culmea, îi văd de la gât în sus în ferestruici. Și ei, probabil din același motiv al decorului. Sau, pentru că, probabil, majoritatea au bluzele trase peste cap cu o secundă înaintea începerii orelor, iar în partea de jos pijamalele au devenit uniforme. Că doar nu am fi descoperit noi America în acest sens.

Recunosc că în camera asta am avut tentative să dorm în patul din ”colțul mort” al camerei video, dar mi-a zis fiică-mea că sforăi și trebuie să păzească mereu microfonul să nu se dea de gol. Așa că…

Camera ”șefului” e cea mai neizolată fonic, având o ușă fără sticlă, cu zăbrele de lemn doar. Ei, în chirie mari mofturi nu faci. Așa că aici trebuie să fiu mereu atent dacă pot aspira când e soțul în vreo discuție cu cineva, blenda, dacă e în meeting, sau, mai ales, să întind rufe, dacă e vreo conferință. Măcar am avut minte să îi aducem pianul în spate, pe fundal, ca doar uscătorul plin de șosete și de-alte-cele poate fi tras mai la dreapta și nu e nevoie nimeni să ne știe dedesubturile. Până în ziua de azi mă mir de timpurile când lumea își înșira toată chiloțăraia afară, în văzul tuturor, dar ”așa erau vremurile”. Nu știm noi nimic.

Așa că – acte și scann-uri în două cu rufe, consultații on-line cu medicul, amestecând în cratiță, lecții – cu zgomotul feonului și skype-call-uri cu centrifuga mașinii de spălat. Nici un scriitor dintre cei citiți de mine de până acum nu a putu prezice acest minunat mix! Nici chiar regizorul filmului ”Contagion” turnat în 2011 care a cam prevăzut această molimă, nu a presupus și culisele pandemiei. Ar fi ieșit o comedie de Oscar! Plus orele on-line de sport și de înot, despre care am auzit – curat capodoperă!!!

Și din câte puteți deduce – de vorbit la telefon – nu am cum, decât, pe taburet în bucătărie. Și asta când nu urlă hota sau zbârnâie mașina de vase, că nu mai aud nimic. Sau, dacă am semnal… adică, mai deloc.

Înfofolită în hanoracul-plapumă (foarte bună achiziție de sezon), cu papuci îmblăniți aduși de la Moscova, ghemuită pe taburet (târziu m-am prins că pe unul mai lat nu amorțește fundul așa de tare), îmi petrec cea mai mare parte a zilei ”noii ere”. În primăvară-vară măcar puteam merge în garaj. E frig acum. Mai nou, chiar urc pe masă, rezemându-mă de microunde și pun telefonul pe hotă, ca să am mâinile libere, când mai interceptez, totuși, vreo discuție importantă cu prietenele mele. De pe hotă Internetul prinde mai bine. Sunt ”voluntarul” care primește mesaje pe whatsapp cu noua ”livrare” care va trebui să meargă într-o anumită cameră, într-un anume perimetru de timp. Ceai, cafea, suc, apă, pâine prăjită cu unt și usturoi (da să fie pâinea caldă și untul topit), lapte și cereale, fructe sau omletă (cu ciuperci sau fără). Toate făcute rapid, să reușim în pauză. Cu free-delivery. Iar atunci când se întâmplă să ies la magazin, comunicam tare eficient prin mesaje. Dovezile le-am atașat în poze 🙂

Ieri după amiază, în sfârșit, m-am întins în una dintre camere și am sunat-o pe o prietenă, cu care așa și nu ne-am potrivit cu programaul de vreo 5 zile. Mi se spune că ar trebui să o eliberez. Că, în sfârșit are și el (mezinul) liber să se joace și e în rețea. Iar el e pe push-to-talk, și mă voi auzi când vorbesc. Mai ales în română!!! Bine, zic și plec, încercând să rețin acest concept, să evoluez un pic că și așa ”nu știu nimic”. Mi-e milă de el – contact social acum iok, măcar virtual.

”Scuze, Silvica, că al meu e pe push-to-talk, auzi… Mă mut și-om putea vorbi mai lejer”. În camera fetei era skype call-ul cu Clujul, (cum de am uitat că e o rutină zilnică deja) și, ca de obicei, prietenele fetei mele mă salută politicos ”Bună seara! Ce faceți?” Și se face liniște. Tare faine copile, zău, dar ele au poveștile lor. Ok. Am înțeles tăcerea. Loc pentru încă o pereche de urechi nu este. Mă retrag și mă trântesc în living. Oooo! Un crac peste spătar, trei perne sub șale. Fericire!!! Fix două minute, când soțul, după o zi teribil de grea, în care și eu am obosit, doar ascultându-le problemele, zice că ar vrea să se culce mai devreme și … să mă mut. Îl cred și pe el. Toată ziua în stres și tastat acte – totuși e mai greu decât pe taburet și la castroane.

În sfârșit găsesc o cameră liberă la cel mai mare. Plonjez printre hainele vraiște de pe jos și mă arunc în pat. E plecat la baie!!! Eeeeee!!! Și bufetul suedez e pe loc, și niște guri de suc mai prind. ”Da, Silvica! Ce ziceai???” Fix aici revine fiu-mi-o și zice că vrea să se întindă și el. A avut azi teste. Mai are mai târziu niște teme de făcut și ar vrea să se odihnească un pic. Îl cred și pe e, off… Opțiuni am doar două – ori nu vobresc la telefon si stau ”silent” în fostul dormitor, ori vorbesc, dar de pe taburet.

Știți poezia aia veche rusească ”dub, oreh, ili mochialo???”. Și iată-mă din nou pe taburetul meu. Lasă mai bine să doară oasele, decât să mă culc nevorbită. Numai că deja au început să se audă copiii Silviei. Voiau la somn.

Totuși nu mă plâng. Altora le e mult mai greu, știu. Măcar să vă bucurați și voi un pic, că și nouă nu ne e dulce. Mai ales că vecina de deasupra, cu patru copii, zice să la ea și bucătăria e ”luată”. E mai mult o relatare, pe care, cu siguranță, pe când le-o voi povesti nepoților, vor zice că inventez, dar dovada scrisă va rămâne. Aici. Cu tot cu pozele mesajelor noastre pandemice, de care sunt sigură, că ne vom aminti apoi cu drag. Pe când se vor împrăștia cu toții în lume.

Nerv de mamă³

Traumele și drepturile noii generații

Anda-Cristina VahnovanImagine2 comentarii

1-10

Pe finalul anului școlar trecut, adică în vară, mai aveam de tratat un sigur dinte a lui Mihai și ne programasem pentru luna septembrie la stomatolog. Gratis și lângă școală. Întâmplarea a făcut că în august, exact când eram la Chisinau, dintele lucrat anterior să facă un abces și să ajungem la Chișinău la urgența stomatologica cu fiu-meu cel mic, într-o zi caldă de week-end. Mihai nu mai avusese ocazia să vadă un spital de stat din Chișinău. Când am parcat în curtea spitalului de la Telecentru, m-a întrebat dacă acolo sigur nu e un depozit sau ceva de genul și că, probabil, am încurcat eu adresa. Apoi, când a înțeles că va trebui să intre în acea sală rece, cu scaune din ”altă eră”, fără șorțuleț și beretă cu personaje din desene, fără Spidermani pe pereți și că nimeni nu îl va cocoloși și oferi abțibilduri pe mână, a început circul. ”Refuz să intru în această sală!” îi spunea medicului de etnie rusă, care îl privea ca pe un extraterestru venit de pe altă planetă. ”Eu îmi cunosc drepturile!”. Ceilalți copii, unii cu bandaje pe față, alții cu fălcile umflate, tăcuți și cuminciori, asistau nedumeriți la această scenă, în care, sincer, m-am simțit depășită. ”Vreau să știu exact ce îmi veți face și ce fel de anestezie va fi – puf sau înțepat”. Medicul, care a dat dovadă de foarte multă răbdare pe tot parcursul ”operațiunii”, i-a explicat riscul acelui puroi care poate urca pe canal, i-a zis că îi șpreiază de câte ori vrea el gingia și că nici nu va vedea sau simți acul. Parcă-parcă reușise să îl convingă, asta până când și-a aprins acea lampă direct pe gura lui, iar copilul a văzut cleștele și toate instrumentele aferente în cutiuța de metal smălțuit, ovală, în formă de boabă de fasole, care mi-a terorizat și mie copilăria. S-a ridicat în fund, și a declarat că el s-a răzgândit și vrea acasă.     Doctorul mi-a zis atunci că dacă decidem cum vrea el, atunci vom reveni la noapte cu dureri, dar să nu mai venim atunci la el. Sau ne mobilizăm acum și luăm atitudine, pentru că mai are o grămadă de copii în coridor care stau și așteaptă, sau să ne asumăm riscurile și consecințele.

Atunci, împreună cu asistenta, a trebuit să îi ținem mâinile și picioarele timp de câteva minute, care mi-au părut un secol, iar eu m-am simțit torționara de pe lume. Am extras măseaua buclucașă. Alte opțiuni chiar că nu am avut.

După ce trecuse furtuna, am intrat la medic în cabinet pentru formalități și, în încercarea de a detensiona atmosfera, i-am zis că simt nevoia de un ”sto gramm”, ca să îmi revin. ”Vamm i dvesti by ne pomeshalo by, s takim ciudom!” (Cu așa odraslă nu v-ar încurca nici două sute) mi-a răspuns el, zâmbind.

În septembrie am revenit la stomatologul nostru de lângă școală. Copilul, ca de obicei când e vorba de medic, cam smiorcăie, cam dă prea multe întrebări, încercând să își mascheze frica. Medicul, ca de obicei, l-a luat cu încetișorul, l-a mai întreabă ce a făcut în vacanță, ocazie cu care Mihai i-a povestit toată întâmplarea de la Chișinău. Subliniind neapărat că și mama lui l-a ținut de mâini. Am prins atunci vreo două ocheade nu tocmai prietenoase de la asistentă. Medicul stătea cu spatele, dar îmi dau seama ce gândea, evident.

”Nu putem lucra aztăi cu copilul! Este traumatizat”, mi-a zis el după o jumătate de oră de povești despre ”torționarii din Chișinău”. Nici eu nu eram tare mândră de pățanie, dar nu știu dacă justificările mele își aveau rostul în acel moment. I-a dat o rețetă de gratuitate la ceva apă de gură ”miraculoasă” și un set de abțibilduri, pentru a-i mai atenua din suferință, probabil, și ne-a zis să mergem la un alt spital specializat pentru copii, care are tot felul de mijloace adaptate pentru a lucra cu copiii mai mici sau mai fricoși. Cu un copil care smiorcăie nu se poate lucra. Nu e voie să îi forțezi.

”De acord” am zis. Dacă există o altă opțiune, mai suportabilă pentru el, de ce nu? Cu mare drag mă duc, mai ales că știu și din copilăria mea că nu e tocmai plăcut să te țină trei medici și să le muști din degete. Așa au stat lucrurile în cazul meu, cel puțin. Off, abia acum încep să o înțeleg mai bine pe mama, care nu avea de ales pe atunci.

Am așteptat scrisoarea de la medic pentru programare, care a venit peste o lună. Am sunat la numărul indicat de pe scrisoare și m-am programat pentru data de… zece februarie. Adică peste patru luni. Asta e, nu ai ce face, dacă vrei gratis.

Plomba lui Mihai se adâncise. Medicul s-a uitat la el și-a bifat pe o imagine de pe ecran niște cruciulițe în zona cariei. Mi-a zis să revin în 28 martie, pentru că programarea de astăzi a fost doar pentru consultare și evaluare a situației, și plombe nu fac în după amiaza aceea. Iar dacă vreau într-o zi de după amiază – să vin în aprilie. ”Dar ați primit fișa de la cabinetul stomatologic care ne-a trimis aici, nu? Oare acolo nu era situația noastră descrisă? Putea fi rezolvată plomba și astăzi?”. ”Spitalul nostru face propria evaluare. Ne pare rău!” mi-a răspuns doamna politicoasă și asta a fost. Am semnat iar o sută de fișe unde m-au întrebat de toate despre copil, alergii, reacții și o mulțime de altele, și am plecat.

Copilul fericit că a scăpat și de data asta îmi zâmbea pe sub căciulă în drum spre casă.

Iar eu simțeam că mă ia cu nervii. Atâtea luni pierdute pentru că deh, avem drepturi, așa e. Și nu contest că e nevoie de multă răbdare și înțelegere pentru a nu speria copiii de ideea de a merge la medici. Dar mie deja îmi mirosea aici a prea mult. E vorba exact despre acele limite care niciodată nu știi dacă îs prea rigide sau, invers, lăbărțate. Așa mă voi plimba și cu toți ceilalți dinți – câte 9-10 luni, că, vezi Doamne, nu ne place la stomatolog? Parcă simt că înclină a șantaj emoțional. Oare câte lucruri le facem de plăcere, noi adulții, sau, mai intervine în viață acel ”trebuie” mai ales în situații când ne e pusă sănătatea în pericol?

Mă uit la boțul ăsta de copil, care merge fericit cu nasul în geam, după o jumătate de zi pierdută pe drum, bucuros că iar a scăpat și mă gândesc – oare să îi zic că dacă și data viitoare ”scapă” pentru că va zice că îi e frică și că ”refuză”, ne vor reprograma iar la vară, prin iulie. Iar în august vom merge din nou la Chișinău. Va suna, oare, convingător sau îl voi traumatiza din nou? Sau, poate, îi voi reactiva trauma veche?

Zău că nu mai știu cum e mai bine.

Nerv de mamă³

Aren`t you working?

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

pungi-plastic

Astăzi, de dimineață, după ce cu noaptea în cap am făcut trei pachete de mâncare pentru școală – fiecăruia după preferințe (unuia cu castraveți murați și prăjit la sandwich-maker, altuia fără, dar nu prăjit și la al treilea fără prăjit dar și fără coajă, că nu are dinți să muște și mai nou și fără carne, că cică, săptămâna asta e vegetarian) și ținând cont și de regulile impuse de la școli (nu dulce, nu alune, nu sucuri), i-am trezit pe toți trei. Apoi, unul împletit, altul legat cravată, al treilea – inclusiv încheiat la cămașă la toți nasturii, pus șosete și ghiozdan în spate, că dormea din picioare. Curățat pantofii. Apoi urmează tradiționalele ”Unde?” concomitent și contra cronometru, evident cu un minut înainte de a ieși pe ușă. Pe drum, mai aflu că trebuia nu știu ce caiet pentru azi, iar apoi îmi sună telefonul să îmi zică fiică-mea ca și-a uitat sacoul și pentru asta se dă detenție. Oare nu pot să i-l aduc cumva? Iar fiul meu mai mare îmi zice că, da, a uitat să îmi zică că pentru mâine îi trebuie la școală cartea lui George Orwell ”Animal Farm”, dar de la o editură anume.

Trag aer în piept, număr până la zece. Ca să nu mă enervez. Oricum nu ajută, am înțeles asta în timp. Îl las pe cel mic la școală și încerc să mă reorganizez. Așadar, adio planuri vechi. Din nou. La magazin voi merge după ce voi colinda librăriile pentru carte. Pentru Amazon e prea târziu. Apoi, să nu uit să iau costumul de la curățat. Înainte – să nu uit să scot bani din bancomat, pentru, că, da, și în Londra, sunt locuri unde nu acceptă decât cash. Stai, mai întâi să îi duc fetei sacoul la școală – deh, o fată am. Și să nu uit să îi cumpăr crema de coșuri de care mi-a zis de ceva vreme.  Celelalte două anterioare nu i s-au potrivit.

Ok. Fuga-ncolo, fuga-napoi, vreo trei librării la distanță de 20 de minute fiecare, repejor, printre altele, trec pe la magazin – legume pentru vegetarian, fructe și pește pentru dieta lui taică-so, cremă de coșuri pentru adolescentă, multă-multă carne pentru adolescentul mereu flămând și poate niște dovlecei pentru mine? Că doar numai eu îi mănânc în casă. Nu. Nu de data asta. Se adună prea multe de cărat. Repede-repede plătit, fugit cu ditamai pungi la curățătorie după costum. Uff, întors înapoi la bancomat după cash, că uitasem și uite-mă și cu costumul frumos pe umeraș. M-am împodobit iar ca pomul de Crăciun. Între timp am mai răspuns la câteva telefoane, inclusiv din România. Că și acolo au mai rămas atâtea de rezolvat – chiriași, facturi neplătite, impozite, reparații, fleacuri din astea. Ce mai contează?

Pe când să ies din curățătorie, dau cu ochii de tailandezul care lucrează croitor în același spațiu și care, având mașina de cusut îndreptată spre stradă, mă tot urmărește zilnic cu privirea, când urc spre casă sau cobor după copii sau cumpărături.

Omul, drăguț de altfel și mereu zâmbitor, s-a îndreptat spre ușă să mă ajute să o deschid, că nu mai aveam mâini. Și m-a întrebat doar atât, într-o engleză mai calică de cât a mea: ”You don`t working? Stay at home?” care trebuia să fie corect ”​Aren`t you working?”, dar nu contează.

În acel moment cerul meu s-a prăbușit. M-am oprit în loc și l-am privit drept în ochi. Am respirat odată și luuuung: ”I am at home, yes! But I NEVER STAY! Do you mean, this is a easy job?” Noroc că atât am putut scoate pe engleză, că de altfel, aș fi vrut să îi explic că alergătura de dimineață a fost doar intro-ul. Că jobul doi începe după ora trei, când îl iau pe cel mic acasă. Asta după ce îl duc la baschet și apoi repede fug la gătit mâncare. Iar pe drum încerc să îi ridic moralul și să îi pup ochișorii înlăcrimați pentru că iar au pierdut, și să îi explic că în viață trebuie să accepți și înfrângerile. Că nu poți fi bun la toate. Și, până la urmă, este doar un joc. Și trebuie continuat. Noroc că am scăpat de perioada de mofturi, că altfel, mai înfruntam și vreo două ture de din alea până acasă. Apoi, se mai întâmplă să fac niște ore și de gardă, noaptea, dacă cineva iar a visat urât sau i s-a inflamat vreo ureche. Că niciodată nu se știe. Că, odihnindu-mă, mai sortez niște haine în dulap, schimb lenjerii și calc. Sau le coc vreun desert. Iar seara le gătesc ceva așa, ușurel, pentru că spatele nu mă cruță deloc: pește și salată pentru soț, iar la copii – și mai simplu – paste. Doar că, pentru unul bologneze, pentru altul cu telemea și la al treilea cu cașcaval ras. Când se mai răcesc. Și iar vasele ajung până în pod. Și nu se spală singure nicidecum. Am încercat. Și că sunt tare fericită, dacă apuc o oră pe zi să citesc sau să scriu. Auzi, o oră…

Am renunțat, însă. Oricum nu mă va înțelege.

Și nu regret absolut nimic din toate astea. De un singur lucru mi-e ciudă doar. Că nu mi-am cumpărat dovlecei…

Nerv de mamă³

Nu se poate!

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

22323698_10214453884999691_1305955773_o.jpgNu este primul oraș și nici țară în care ajungem să ne familiarizăm cu Spitalul de Urgențe. Am avut ”norocul” să le cunoaștem pe cele din București, Constanța, Brașov, Hunedoara, Chișinău, Bălți și mai ales Cluj-Napoca. Deh – ne dorim să avem copii activi  – ne asumăm riscurile la pachet! Dar să ajung la Londra la Urgențe parcă nu intra încă în planul meu. Cel puțin nu din prima lună. La doar trei săptămâni de la debarcare – hop! și o mână umflată rău de tot a unuia dintre copii (nu am voie să dezvolt mai mult subiectul), în urma unei căzături de pe penny bord.

Așadar, mâna imobilizată pe o carte mai dură, legată cu o eșarfa…tot tacâmul deja răs-știut.  E a cincea oară în total numai la mâini. Împărțit la 3 copii – e acceptabil. Sunăm. Ne răspunde o doamnă care, din start, ne chestionează pentru a completa un formular. Doar că acest chestionat s-a transformat ușor-ușor într-un interviu amănunțit. Nimeni în această viață nu și-a dorit să știe mai multe despre noi – decât doamna de la telefon. Sau cred că totuși a mai fost cineva. Mi-am amintit de prima mea naștere, la Chișinău, când fiind în plin travaliu deja, doamna de la internări avea timp să se amuze pe seama studiilor mele: ”Ce universitate ciudată ați absolvit, doamna! Și cum se scrie corect Babeș-Bolyai? Dar unde este așa universitate?”. Era cât pe ce să tai singură ombelicul copilului, vorba vine. Într-un final, pe la jumătatea interogatoriului, văzând că mâna se tot umflă, iar sacul meu de răbdare e cam pe ducă, am îndrăznit să o întrebăm dacă totuși o interesează ce s-a întâmplat. Poate e un atac vascular sau de epilepsie? Puteam muri deja de 3 ori, Doamne ferește!

Abia atunci ne-a întrebat politicoasă ”Ce s-a întâmplat?” Iar apoi a continuat: ”De pe ce a căzut?”, ”Era ud asfaltul?”, ”Care era viteza?”  M-am simțit ca la Poliția Rutieră, departamentul ”Constatări” de pe strada Romanu din Cluj. Așadar, dat fiind că eram deplasabili ne-a indicat cea mai apropiată unitate de urgențe la care ar fi trebuit să ajungem singuri. Am comandat un Uber care ni se pare a fi cea mai ieftină și comodă modalitate de deplasare în cazuri de urgență, iar șoferul, un român foarte politicos (apropo 3 din 5 șoferi de Uber pe care i-am cunoscut erau români) ne-a dus la spital.

Totul pus la punct. Toți preluați în ordinea sosirii. Rândul ca la magazin. Timpul mediu de așteptare – afișat pe un panou. Două ore. Și nici un fel de cumătru, unchi, nănaș sau vecin nu este invocat de nimeni.

22312208_10214453886359725_1874431494_o

Doamna de la recepție ne face fișa. Același ”interviu” oferit în urmă cu o jumătate de oră la telefon, aceleași întrebări ca la constatări, plus încă vreo două noi – data intrării în țară și statutul – rezident sau turist. După mine – ar trebui să fie una și aceeași. Urgența e urgență și pentru unii și pentru ceilalți, mail ales că deținem card de asigurare europeană. Doamna susține că pentru ei este diferență. Sper să nu ne vină factura pe poștă, la un moment dat, pentru că prea suspect am fost întrebați de o sută de ori dacă adresa de reședință este corect notată pe fișă.

Da, condițiile în care se lucrează aici nici nu pot fi comparate cu ce am văzut până acum. Făcând abstracție de inconvenientul descris mai sus, am fost serviți cu mult profesionalism. Nu s-a confirmat nicio fractură. Norocul nostru! Ni s-a administrat ibuprofen și ne-a fost fixată o atelă ortopedică. Impecabil. Jos pălăria. Altceva, însă m-a făcut să pun mâna pe pix.

Așteptam. Două ore în care am avut timp să îi studiezi pe cei de lângă tine. Mame singure cu copii sau familii. Toți calmi, relaxați și înarmați cu răbdare. O mămică, însă, mi-a atras atenția în mod deosebit. Era singura care umbla din urma copilului ei și nu îl lăsa să stea pe jos, așa ca altele. Era singura care nu îi permitea să se lipească de ușa de sticlă sau să ia de pe raft mai multe jucării și cărți, care erau în zona locului de joacă amenajat pentru copii. Ceilalți copii se distrau din plin. O fetiță cârlionțată era costumată în ceva personaj din desen, cu urechi atașate. Așa a vrut ea să vină la spital și gata. Care e problema? Toți  alergau, se cățărau, cântau, se trânteau pe jos, iar mamele îi admirau de la distanță. Și nici un cadru medical nu se oțăra la ei, ci le zâmbeau și îi mângâiau pe cap. Oare face parte din fișa postului?

Am elucidat misterul mămicii stresate la primul ”nu se poate!”, care a continuat constant în alea două ore. Mama a stat ”codiță” după copilul de aproximativ doi ani, epuizată deja, iar tatăl nu și-a scos nasul din telefon și nici nu s-a ridicat niciodată de pe scaun. Deja-vu-ul m-a îngrozit. Mi s-a făcut milă atât de copil cât și de mamă. Dar și de societatea noastră ”nu se poate”-istă, care mă mai ”trădeză” și pe mine periodic. Mi-am amintit de mine la primul copil, pe când îl creșteam la Chișinău și mergem cu el pe la policlinici, unde eram mereu atenționată să nu îl las să atingă nimic, să nu facă gălăgie și să nu stea pe jos, pentru că e murdar. Și toată lumea mă sfătuia neobosit. Își permitea să mă taxeze și certe. De această frică, de a nu fi mamă la înălțimea unui ”perfecționism impus ”, nu am scăpat definitiv nici până astăzi. Am deschis ochii abia atunci când am început să fac comparație între modele de educație diferite observate în alte țări și să caut articole de specialitate în acest sens. Mi-am dat seama cât de mult ne stresa și frustra amprenta unei societăți impregnate cu ”nu se poate”, ”să-ți fie rușine” sau ”să nu te prind” care taie avântul oricărui copil curios, în procesul lui normal de cunoaștere și evoluție. Zilele trecute am auzit o mamă rusoaică, care își ghiontea copilul înlăcrimat în fața școlii și îi tot repeta ”Idi, davai, tebe ne stydno boiatsya???” (Du-te, hai, nu ți-e rușine să îți fie frică?). Să îți fie rușine de un sentiment absolut firesc cum este frica, care nu poate fi controlat, de fapt? Dar chiar și acolo unde greșește, copilul trebuie să înțeleagă riscul la care a fost expus și nu ”rușinea” pe care a generat-o pentru că ”îl vede lumea!” Of! Lumea asta perfectă, unde doar la alții totul este impecabil! Raportul ăsta bolnăvicios și nociv de care nu ne putem spăla nicicum.

Țin să precizez totuși, că nu sunt de acord nici cu o educație fără niciun fel de limite: alintături din alea care le fac viața părinților un iad, iar ei nu-și încap în piele de mândrie de ”democrația” din familia lor. Fiecare, însă, e în drept să aleagă. Expresia ”cum îl vei crește – așa îl vei avea” este cât se poate de adevărată. Consider totuși, că extremele, în general, prezintă riscurile lor. Dar cele inhibitorii, după mine, sunt mult mai periculoase. Și lasă amprente adânci în modelul de personalitate pe care copilul și-l va dezvolta ulterior.

M-am întristat foarte tare în acea seară, chiar și dacă scăpasem, ca prin minune fără ghips. De sechele, însă, când vom scăpa? Câte generații vor mai trebuie să treacă ca să nu mai rostim acest ”nu se poate”??? De ce doar copiilor noștri ”nu li se putea”???

Sper, măcar atunci când vom ajunge bunicuțe, să nu mai audă nepoții noștri ”nu se poate”, ”să nu te prind” și mai ales ”să-ți fie rușine!

Până atunci, însă, verific periodic cutia poștală în așteptarea unei facturi de la urgențe…

22323598_10214453885319699_1747050222_o.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Nerv de mamă³

Jănea

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

wifi

Pe când încă internetul nu era obligatoriu cu router wireless, dar cu fir, în vacanțe, la bunica exista o mare problemă. Trei nepoți, o mamă, o bunică internet-activă și doar un singur calculator cu firul de net conectat la el și cam încetinit, e-adevărat. S-ar fi putut opta și atunci pentru un amărât de router, dar am decis că vacanța de aceea e vacanță ca să se zburde mai mult pe afară, și nu pentru a pierde vara cu gadgeturile.

Pentru că subestimăm adeseori curiozitatea intelectuală a copiilor, chiar am crezut, cu toată naivitatea mea, că se vor resemna. Da de unde! Au căutat surse de wi-fi pe unde au putut, până au dat de unul gratuit, chiar la vecina de lângă noi, Jănea. Problema era că Jănea îl avea pornit doar dimineața, până la 8, când pleca la serviciu și-l deconecta (nu știu de ce) și apoi seara, după 5, când revenea acasă. Cu siguranță, nu o făcea intenționat, pentru că ea nici nu știa că ai mei îi ”fură” netul pe sub ușă. Nu m-aș fi gândit niciodată că va exista ceva pe lumea asta care să-i trezească pe copii înainte de ora șapte dimineața, vara, în vacanță, ca să stea în pijamale pe sub ușa vecinei cu tabletele în mâini. Și la semnalul wi-fi-ului stins, să intre grăbiți în casă, ca niște șobolani speriați, care se ascund prin colțuri de debara, când se aprinde lumina.

Și cum toate lucrurile repetitive căpătă în timp un soi de obligativitate, într-o seară, faptul că Jănea întârzia să vină de la serviciu, a fost considerată o mare nesimțire. Copiii, agitați încă de pe la ora patru, tot numărau minutele cu ochii spre dealul de unde cobora, de obicei, agale femeia, obosită după o zi de muncă, cu două-trei plase pline, așa cum e normal să vină acasă o gospodină adevărată. Și apoi le punea pe prima bancă de lângă leagăn, ca să se odihnească un pic și ca să schimbe două-trei vorbe cu mai sfătoșii din curte. Nu cred că înțelegea Jănea de ce se bucurau ăștia micii atât de mult de venirea ei și de ce strigau unul altuia : ”Uite-o pe Jănea!!! Ura!!!” Vecina le zâmbea binevoitoare, văzând cât de așteptată este, iar pentru mine această aparența măgulitoare era mai rău decât o minciună. Mai ales că femeia se simțea onorată de-a dreptul că intrau cu ea pe ușa blocului, asigurându-se că merge acasă, și nu deviază pe la vreo altă vecină.

Ei, și-n ziua aia, Jănea nu venea și nu venea. Ora cinci, cinci jumătate, șase fără un sfert – nimic. Și minutele parcă treceau mai greu și mai greu. ”Mamă, poate o suni, sub vreun pretext inventat ca să vezi unde este?” mă rugau ei. ”Ar fi culmea, serios” răspundeam eu jenată de situația în sine. ”Femeia și așa ne face involuntar un serviciu, haideți să nu abuzăm!”

Mai trecu ceva timp și într-un final, pe când tabletele și telefoanele în așteptare fuseseră abandonate deja pe banca din curte, apăru la orizont Jănea. De data asta se autodepășise la volumul și la numărul de plase și înainta parcă mai încet ca de obicei. Pentru ai mei mișcarea părea în slow-motion, iar eu, ca în vis, am văzut cum aleargă toți spre ea și strigă disperați: ”Jăni!!! Pe unde ai umblat??? Tu la cinci trebuia să fii acasă, nu? Chiar atâtea ți-au trebuit de la piață?” Nu vreau să vă descriu uimirea și apoi stupoarea din ochii femeii. A pus pierdută pungile pe scaun, spre dezamăgirea copiilor și și-a îndreptat privirea spre mine.

”Nu pe tine sunt supărați” i-am zis. ”Oricum cer  mii de scuze! E vorba de wi-fi-ul tău, pe care îl așteaptă toată ziua!”  Am desecretizat misterul dar mai degrabă, cred că, m-am scăpat de o piatră de pe inimă.

Jănea și-a luat pungile și s-a dus încet spre casă, nedumerită și zâmbind în colțul gurii. Și din acea zi nu a mai stins wi-fi-ul.

Nerv de mamă³

Sportul nervilor

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

20161227_130135

Sunt sigura că schiatul este un sport fermecător și, mai ales, sănătos. Asta pentru oamenii de rând. Pentru o mama cu 3 copii, are un farmec deosebit încă din faza de bagaje și pregătire pentru plecare. „Unde îmi sunt…” este întrebarea de baraj, la care deja am o reacție nevrotică. Așadar – sportul începe odată cu căratul clăparilor (of, cine i-a proiectat!!!), a schiurilor și a bețelor, plus a valizelor fără număr spre mașină. Apoi continuă cu descărcatul lor în pensiune. Parcă am ajuns cu bine. Ne-am tras sufletul cu câte o ciorba calda și o cafea.

Începe veselia: „unde mi-s ochelarii”, „unde mi-e casca”, ” unde mi-e cagula și buff-ul?”. „unde mi-s mănușile și polarul?” „dar salopeta?”. Eu știam că, conform inventarului, trebuiau sa fie de toate pentru toți. Ups! La unul i-am uitat pantalonii de schi (la celălat i-am luat două din greșeală, dar nu i se potrivesc ca și mărime celuilalt), celui mic i-au rămas mici mănușile (cine s-ar fi gândit?), iar celuilalt i-au rămas mici clăparii! Cum?!!! Asta după ce i-am cărat atâta!!! Ok. Haideți să căutam soluții. Încă ne menținem calmul.Pantaloni de schi nu sunt de găsit aici. Trebuie să coborâm în oraș după ei. Iar cash-ul nostru nu ne ajunge nici să plătim skipass-ul. Asta am realizat în fața casieriei, după ce ne-am echipat o oră și ne-am văzut în sfârșit afară. Bancomate pe aici nu-s…

Povestea oricum are un final fericit, pentru că exista oameni buni care vin în ajutor. Și în vacanțe parcă sunt mai blajini și mai relaxați. Așadar, s-au rezolvat toate. Și pe când apuci să te dai două ture de 5 minute, după o așteptare de 20, urmează clasicul: am înghețat, sau mi-i foame sau cineva moare de sete și lipsă de wi-fi. Și atunci – pauză. Căutăm un loc unde să ne încălzim și să mâncăm ceva bunicel. Marea problemă este, însă, că după dezechipat și înșiruit mănuși și cagule pe calorifere, urmează iar „unde mi-e….”, ” cred că le-am uitat la bar”, ” care e cagula mea”. Încheiei pe toți, echipează-i iar cu mănuși, cagulă, cască, căciuli, fular și ochelari și numaipotșinamrăbdare. Ca apoi, pe când ești transpirată deja, te echipezi și tu până în dinți și apuci să închizi ultima capsă, să auzi: ,,Maaam, ajutăm-mă să mă dezbrac, repede, repede, că sunt în salopetă, dar vreau la baie!”

Da… Schiatul este un sport. Unul al NERVILOR și al răbdării.

PS. Mă voi cântări la întoarcere. Pun pariu că voi veni mai suplă, dar cu siguranță și mi sură-n cap.

Nerv de mamă³

Combinații hormonale

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

17342169_10212446842864892_182848400_o

Zilele trecute am fost la cumpărături cu fiul meu cel mai mare. Curat noroc că și-a exprimat dorința de a-și mai cumpăra ceva. Și-a ales singur, că, deh, cine mai merge cu mama prin magazine, iar când ne-am întâlnit la final de shopping, mi-a arătat o pereche de adidași mărimea 43, deja!!! și 3 tricouri, dintre care două negre, unul cu inscripția ”Bad choices make good memories”, iar altul cu ”Fuck !” – ul pe toată suprafața.  Da, 15 ani… Altădată m-aș fi rățoit, dar acum – no comment…

Îmi tot ziceau prietenii: ”Vai ce mare a crescut!”, ”Nu te bucuri?”. ”Ba da, abia mă abțin să nu chiui de bucurie!” răspundeam ironic. Pentru că încă mi-e peste puteri să recunosc că îmi aparține mai mult ipotetic deja. Pentru că din bolfoșelul cel mic și lipicios, s-a transformat într-un lungan mai înalt decât mine și cu un papuc incredibil. Pentru că este la vârsta cea mai complicată și pentru el însuși – căutarea propriei identități  și că încearcă să fie ”el” așa cum vrea el și nu cum ți l-ai ”proiectat” tu cândva.
Mă tot întrebau apropiații: ”Cum te descurc cu ei, mai ales că intră în adolescență?”. ”Minunat!”, le ziceam, pentru că sunt aspecte asupra cărora mai lucrez. Cu mine însămi. Noroc că nu am fost întrebată acum câteva luni despre același lucru. Răspunsurile ar fi fost diferite. Aș fi turnat în disperare despre nedumeriri și așteptări nesatisfăcute, despre deziluzii și lipsă de cooperare, despre uși trântite și refuzul de a-ți fi urmate sfaturile. Despre cum nu se mai ține cont de opiniile adulților, aruncându-le foarte dur și tranșant pe cele proprii și despre cum se jenează de prezența mamei lor peste tot, dar mai ales, în fața școlii etc.  Apare sentimentul unui război declanșat între două forțe inegale pe diverse câmpuri și cu toate armele posibile. Dar asta, până în ziua în care am început să caut soluții. Cărți, cursuri, sfaturi. Cursuri, cărți.
Și atunci am început să accept ”normalitatea” acestei vârste. Am înțeles că nu e o tragedie să îi faci poze la haine prin magazine, iar el să îți dea ”wrecked” la toate, pentru că gusturile noastre nu mai corespund. Nici că sportul preferat este un ”I sport”, adică butonatul pe controlere tot week-endul. Nici boxele date la maxim cu muzica de pe la UNTOLD, nici refuzul de a apărea lângă tine în poze și mai ales, pe facebook nu sunt grave. Pentru că acolo unde noi îi vedem neascultători, ei, de fapt, încearcă să își definească independența, iar obrăznicia este adesea confundată cu susținerea punctului de vedere, care este perfect normal să fie diferit de al nostru. Acolo unde noi îi vedem fragili și leneși, de fapt, se ascunde o ambiție puternică, dar comodă, relaxată. Acolo unde noi îi vedem dezinteresați, ei, de fapt, își stabilesc prioritățile și atunci dezordinea din cameră nu o veți regăsi pe lista lor de priorități.  Am mai înțeles că timpul pentru ei are o altă dimensiune și îl alocă lucrurilor din zona lor de interes și de fapt, noi, adulții, suntem mereu grăbiți și uităm să ne și bucurăm de nimicuri plăcute. Am mai înțeles că pot fi foarte ușor răniți, trăirile lor le par cele mai puternice și unice, iar refuzul de a comunica este un drept al lor, pe care a trebuit să învăț  să îl respect. Am priceput că trebuie să le cultivăm respectul de sine fără să zâmbim ironic atunci când scot vreo naivitate pe gura, pentru că da, la vârsta asta, ei se cred atotștiutori și trebuie să le acordăm vot de încredere. Iar acolo unde îi tot atenționăm să fie cuminți, să nu facă măgării, exact acolo ei vor experimenta, vor încerca și vor testa. Pentru că este normal și pentru că mai există și presiunea din partea congenerilor.
M-am liniștit atunci când am văzut că în tabelul de ”anormalități adolescentine”, prezentat la un curs de parenting de către o expertă-psiholog, nu am regăsit nicio situație familială. Iar după exemplele din sală și întrebările adresate de către alți părinți, am înțeles că eu chiar degeaba am venit. Pentru că dezorganizarea, stările de iritare, nervozitatea și ironia, dezinteresul și atitudinea mai dură față de părinți nu sunt cele mai urâte fețe ale aceste etape. Este conturarea propriului ”eu” prin ruperea ”cordonului ombilical psihologic”, bineînțeles.
Capac însă peste toate întrebările mele excesive a pus-o o carte, tare bună de altfel, despre psihologia adolescentului. Mai bine zis, un capitol din ea, care suna cam așa: ”Cum să acționați corect dacă… adolescentul dumneavoastră descoperă că este homosexual!” What??? Am închis cartea și altele nu mi-am mai cumpărat. Am înțeles că sunt o mamă fericită, doar că nu văd asta, iar acolo unde nu există mari probleme nu trebuie scormonite și căutate cu lumânarea nici cele mici. Sau ”anticipate”, ca în povestea cu drobul de sare. Am mai înțeles că manifestările sunt foarte diverse și neașteptate, dar atâta timp cât nu există abateri grave , trebuie luate ca atare, pentru că ”va trece și asta”. Că, atunci când copilul meu m-a refuzat politicos să îl duc acasă cu mașina și a preferat să meargă cu bus-ul cu băieții, a fost o dorință normală. La fel ca și refuzul de a mai merge cu familia în parc sau restaurant. Și nu trebuia să mă simt îndepărtată. Că, atunci când au venit colegii lui la noi și eu am încercat să fiu amuzantă, dar am părut ridicolă, a zis elegant, de față cu mine: ”Asta-i maică-mea și încercă să fie haioasă!” A fost un semn de apreciere a sincerității pe care am înțeles-o mai târziu. În acel moment, însă, m-a durut. Iar atunci când de ziua mea, am venit acasă și am găsit pe masa din bucătărie un trandafir, iar din camera lui, de după ușa închisă, s-a strecurat doar un  ”Cu plăcere!”am înțeles că e ok. În limitele și stilul caracteristic adolescentin.
Totuși, am rămas cu un semn de întrebare după toate cele citite și ascultate pe la cursuri. S-a tot pomenit despre niște combinații complicate dintre perioada de adolescență a copilului și alte câteva ale părinților. Una ar fi cea de criză de identitate a părinților (a vârstei mijlocii) și cealaltă, mai strașnică, după mine – intrarea în menopauză a mamei. Cică se obține un coctail hormonal amazing, când nimeni nu mai știe pe unde este și cine pe cine ar trebui să echilibreze. Dacă în cazul crizei vârstei mijlocii pot face o legătură cu perioada actuală, când subsemnata, spre surprinderea copiilor mai mari, s-a apucat de bloggerit, apoi conform teoriei, adolescența celui mic va coincide cu cealaltă perioadă ”interesantă” din viața unei femei. Și atunci, dacă mă veți vedea purtând, mai spre cincizeci de ani, tricoul cu FUCK  al lui fiu-mi-o ăsta mare, să o luați ca atare.
Nerv de mamă³

Știți sentimentul ăla când…

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
images (2)
Știți sentimentul ăla când…
Când ești încă tânără, dar copiii tai te fac să te simți ridicolă și expirată. Când iți amintești de tine, când erai într-a opta și îi vedeai pe părinții tăi deja în vârstă, dar realizezi că mama ta avea 38, câți ai tu acuma. Și îți dai seama că exact așa te vad și copiii tai. Poate chiar mai rău.
Erau alte timpuri. Și nu prea aveam curaj, sau era vorba de bun simț, să arătăm faptul că da, ne rușinam și noi de părintii noștri. De fapt, ei nici nu erau atât de prezenți în viața noastră. Nu ne duceau cu mașina la scoală, apoi la meditații și la tenis. Nu ne duceau de câteva ori pe an în călătorii, la schi și prin parcurile de distracții ale lumii. Dar nici nu se arătau tare interesați să ne cunoască toți prietenii de școală, sau din curte, pentru că nu aveau timp pentru așa ceva. Și sunt sigură, pentru că nu existau pe atunci rețelele de socializare. Altminteri  și-ar fi dat interesul. Și probabil că și eu aș fi protestat să își bage nasul pe profilul meu sau, cine știe.
Știți sentimentul ăla când…
Constați cu stupoare că unul dintre ei te-a blocat pe facebook? El susține sus și tare că …din greșeală. S-ar putea dar, parcă nu prea cred. Și atunci te întrebi de ce? Ce-ai făcut? În afară de câteva like-uri nevinovate și câteva poze în care l-ai etichetat, parcă nu ai greșit cu nimic. A!!!! Exact din acest motiv. Like-uri de la mama și mai ales, de la bunica??? Ce poate fi mai jalnic pentru un adolescent? Mda… iar pozele… cum? Cum de am avut curaj să etichetez pozele alea de acum câțiva ani, unde apăreau în port popular??? Ferit-a sfântul ce emoții am declanșat. Am primit ordin, în aceeași seară, și eu și bunica, să ștergem toate etichetele. Ok. Executat!
Știți sentimentul ăla când…
Faci eforturi de a ține pasul cu ei și îți faci cont pe Instagram. Dar constați cu stupoare ca ei sunt oripilați de ”saltul” tău și nu te lasă să fii ”urmăritorul” lor. Pentru că este spațiul lor privat, pentru că măcar acolo sa îi las în pace, pentru că da, nu vor comentarii de la mama. Ca așa e cu preadolescenții.
Știți sentimentul ăla când…
Te gândești, lasă, mai am o speranță, cu cel mic, care își spune ”mini-adolescent” și alergi bucuroasă în fața școlii să îl strângi la piept și să îl boțulești, ca taaaare ți-a mai fost dor, iar el te oprește și îți spune serios: ”Mam, doar ne-am înțeles că nu ne pupăm în public, ai uitat? Rabdă până la mașină”. Și da, te conformezi. Iar în mașină îți zice, așa, ca printre altele: ”Ce zici să nu mai porți blugii ăștea evazați, că nu mai sunt la moda. Ăia din piele se poartă”. Știți sentimentul ăla când…
Devii confuză. Să râzi? Să plângi? Să nu te dai bătută și să îți faci cont pe snapchat, twitter și musical.ly și câte or mai apărea de acum încolo. Sau să accepți, resemnată, că ești un soi de ”dinozaur”, nu chiar bătrân, dar totuși din epoca Jurasicului modern și să te limitezi la socializarea pe facebook cu alți ”dinozauri” de-alde tine. Și de dorit să nu îi mai etichetezi deloc.
Dacă  nu știți sentimentul ăla ferice de voi, încă…
Nerv de mamă³

Mame

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
10557176_548116795313942_8352761916142406928_n

Există mame de tot felul.

Există mamă începătoare. Perfecționistă. Totul ca la carte! Lapte încălzit la o anumită temperatură. Sticluță sterilizată. Suzetă de rezervă. Cartea lui Spock în geantă. Le pot identifica de la o poștă. Băiță la temperatura indicată în carte. Poze cu copiii cum dorm, cum se scoală, cum mănâncă. Poze pe masă și sub masă, în cărucior și pe oală. Contur la mâinuțe și la piciorușe, desenate lună de lună. Jurnal scris în fiecare zi. Da, zi de zi. Lipit în el ombilicul ”căzut” la a treia zi și primele fire de păr. Primul dinte, prima împiedicătură și primul măr mozolit și întins pe bluza mamei. Toate înregistrate, notate și povestite tuturor. Obsedată de perfecțiunea de mamă și mai ales, de copilul ei. Cel mai, cel mai!

Există mamă obosită. Judecată, cel mai adesea, de cei din jur. Că nu șterge imediat mâinuțele copilului, că nu aleargă să îi încălzească laptele și i-l dă și mai rece, și nu sare din loc când acesta cade pe jos. Iar în cărucior sunt resturi de biscuiți lipiți de câteva zile. Oboseală. Îi mai face poze din când în când, dar contur la mânuță i-a făcut unul singur la două luni, pentru că la prima uitase. De surmenaj. Iar jurnal nu i-a introdus decât mult mai târziu. Câteva pagini, în ziua când a găsit în microunde ceaiul ei, care o aștepta de 3 zile și a înțeles că pe toate nu are cum să le reușească și s-a resemnat. A scris atunci 3 pagini de jurnal retroactiv. Multe lucruri nici nu și le mai amintea clar. De nedormit.

Există mamă matură. Stăpână pe situație. Relaxată. Înțeleaptă. Și de ar mânca copilul, câteodată, cu mâinile murdare – va fi imunizare. Și de ar cădea și s-ar juli – va fi experiență. Și de ar cădea din copac – va fi încercare. Iar de s-ar scăpa pe el – să alerge mai departe. Contează fericirea din ochii lui. Restul sunt detalii nesemnificative. Ca și hainele rupte, murdărite, jucăriile pierdute și sticlele nesterilizate. Ea aleargă mai mult cu ochii după el, dar știe să îl asculte. Nu se mai stresează de mâncarea caldă, gătită, și nu îl mai ceartă că se șterge cu mâneca la nas sau se scobește în văzul tuturor. Va ajunge și singur să înțeleagă că nu e bine și atunci va înceta. Fără să îi zică că e rușine. Iar jurnal nu i-a scris. Pentru că și-a făcut timp să îi povestească atâtea despre primele lui zile, detaliu cu detaliu, despre toate lucrurile cu adevărat importante din viața lui, fără fire de păr și ombilice imortalizate, încât știe sigur că nu le  va uita niciodată. Pozele ei sunt instantanee și haioase, deloc perfecte. Iar urmele de măr de pe haină – un semn al mândriei de a fi mamă, și nicidecum motiv de supărare.

Există mame de tot felul. Iubiți-le pe toate. Alintați-le, pentru că le aveți. Nu le judecați, pentru că sunt diferite. Diferite faţă de altele. Sau faţă de ele înseși în etapele devenirii lor.

Nerv de mamă³

Scrisoare către urmași

Anda-Cristina Vahnovan6 comentarii

2017-03-05 (1)

Scumpii mei ieduți, fărâmele mele de oameni care veți rămâne în urma mea. Dragostele vieții mele dar și zvâcnirile nervoase ale ochiului meu stâng. Iubirile și lacrimile mele. Speranțele dar și resemnările mele. Astăzi, vreau să vă transmit prin această scrisoare, că toată dragostea pe care am simțit-o pentru voi, am primit-o înzecit. Și am absorbit-o cu fiecare por de pe piele. Dar și toate răutățile pe care le-ați testat de-a lungul timpului pe nervii mei, o să vă fie întoarse înzecit. Și o să le simțiți, fiți siguri, prin porii proprii.

Știu că atunci când voi fi deja bătrână, sclerozată, cu Alzheimer, reumatică și osteoporotică,  sau cât  de teafără voi mai fi pe atunci, nu o să mă vreți nimeni pe capul vostru. O babă nebună nu trebuie nimănui. Am înțeles asta și atunci când am asistat la o discuție dintre o mamă și ai ei doi fii, care își exprima marea dilemă: ”Când o să moară tatăl vostru, eu la care dintre voi să mă mut?” Suspansul și disperarea din ochii copiilor au vorbit despre multe. Umorul unuia dintre ei a detensionat atmosfera, spunându-i:”Mamă, tu să te decizi mai repede la care, că de nu noi ne-om mai bate pentru tine!” Am râs doar eu. Acum nu îmi mai vine a râde când îmi amintesc cazul. Pentru că  și voi, la un moment dat, va trebuie să aveți grijă de mine, volens-nolens și să faceți un grafic de găzduire prin rotație. De nu, voi fi nevoită să apar prin surprindere. Și nu e nevoie să așteptați momentul când voi rămâne (sau nu) singură. Pot veni și mai repede. Pentru că abia aștept să fiți și voi în pielea mea și la al o sutălea de ”doar te-am rugat să nu!”, să fac ochi nevinovați, să îi dau peste cap, exact așa ca voi  și să zic ”din greșeală!”.

Și când mă veți ruga să nu aprind chibriturile și să nu mă joc cu gazul, să vă zic ”dar e așa de distractiv!”. Și când o să îmi ziceți să suflu încet în supă, o voi face așa, încât numai pe plafon să nu ajungă, iar înainte de a deschide o sticlă de suc carbogazos, voi avea grijă să o agit înainte pe ascuns. Când mă veți ruga să nu fac lac în baie, atunci când mă scald, eu voi spune că nu eu am făcut-o, că am invocat spiritele zeilor antici, iar din balsamurile și gelurile de duș găsite voi ”făuri” un ”parfum” și o sa încerc sa vi-l vând. Așa cum mi-ați vândut și voi cândva unul. Dacă vreodată veți căuta disperați cheile de la mașină și nu le veți găsi, să știți că le-am aruncat pe geam și apoi n-am vrut să îmi recunosc isprava. Dacă o să mă scoateți la plimbare, căci veți fi nevoiți, o să fug printre mașinile din trafic și mă veți găsi atârnată doar cu o mână de balustrada de pe Someș, pe partea râului, cu ochii închiși așa, ca să vă dau palpitații. Și atunci veți învăța cuvântul ”tahicardie”. Cât pe ce era să uit despre sistemul de coduri pe care îl voi inventa pentru tot felul de urgențe, gen ”2.1.1 – alertă  lipsă hârtie igienică la veceu!”, sau ”2.1.3 – adu-mi te rog halatul de baie”,  ca să fie mai jucăușă atmosfera. Și să încercați să nu le rețineți sau confundați, așa cum mi s-a mai întâmplat. Iar  despre crizele din magazin, gen: ”Vreau din aia și gata, că altfel nu plec de aici!”, cred că știți și voi. Nu mai are sens să amintesc.

Și să nu vă plângeți. Pentru că cireașa de pe tort va veni fix la miezul nopții, când veți dormi somnul cel mai dulce, alături de soț (soție), iar eu voi apărea fără să bat la ușă și vă voi spune că mi-e frică să mă duc singură la baie și că ”apoi nu mă lăsați să dorm între voi?” Iar ca să fie seara stricată de tot o să insist să mă scărpinați pe picioruș, ”nu acolo, mai sus…nu așa, mai apăsat…da acuma și pe spate” și l-as-că-veți-vedea-voi-atunci-mai-cum.

Ei, așa cum ziceam, sunteți cele mai scumpe ființe din viața mea și sper și eu pentru voi să rămân la fel. Doar că ”scumpă” pentru toate stricăciunile pe care vi le voi pricinui, ca să înțelegeți totuși, de ce nu e voie să dați cu ciocanul în frigider, sau să porniții artificiile de Revelion în casă. Sau să faceți experimente cu focul care lasă urme de arsuri pe cadă. Stați, că de asta era cât pe ce să uit, iar eu încerc să nu uit nimic. Și nu că nu aș vrea. Dar nu pot. Credeți-mă! Și atunci vă întreb de pe-acum – continuați tot așa, sau, poate vă mai potoliți?