Coincidență, sau nu, ”Țipă cât poți” mi-a ajuns pe mână exact într-o perioadă a vieții care corespunde cu vârsta eroinei principale din roman – Una și, mai ales, cu acel moment în care ea decide să se retragă în săbăticie, să se rupă de tot lumescul pentru a se întâlni cu ea însăși. Pentru mine, femeie abia sărită de 40, care și-a vândut afacerea după 12 ani și se află în primul ei an sabatic de când se știe – cartea s-a potrivit mănușă. Parcă aș fi fost eu cea din carte care cutreieră pădurea și se reântâlnește cu ea, cea tânără, cea cu așteptări și vise. Cea mai slaba cu 20 de kilograme și fără ”cuta de la ureche” care denotă ”căderea feței”. Cea care pune în balanță dacă a reușit să atingă tot ce și-a propus în naiva tinerețe și, mai ales, la ce a trebuit, poate, să renunțe. Cea care își cumpără haine de la second-hand, căutând apoi pe google cat a economisit, doar pentru că a știut să cheltuiască cu cap. Cea cu dileme și reproșuri făcute de Noua – cealaltă față a aceluiași personaj și Drei – varianta tânără a ei. Deși evită confruntarea față în față, cele câteva fețe (sau etape temporare) ale aceluiași personaj, până la urmă sunt nevoite să se așeze una în fața alteia și să confrunte realitățile.

”Că nu sunt mai bună. Sau proastă? Nu știu, nu văd? Oare nu am înțeles de la ]nceput că de fapt în toate glumele mele vesele cu sportul și etajele eu sunt de fapt cea care a disprețuit-o pe Noua, și nu invers? Oare doar ei îi era rușine cu mine? Mai mult decât mie cu ea? Pe bune?”

Conștientizarea feței noastre adevărate, cea din oglindă, atunci cînd nu se uită nimeni, puterea, sau maturitatea de a ne înfrunta părțile mai puțin frumoase, căci, adevărul asta e – suntem și răi, și invidioși, chiar și de încercăm să ne prezentăm lumii doar din unghiurile ”instagramabile” .

”E mai ușor să fii nemulțumită de viață, să știi”…”Iar puterea de a fi mulțumită e mult mai greu de obținut decât ceea ce pare ambiție, dar care e de fapt doar slăbiciune urâcioasă: frustrare, invidie, numulțumire”.

”Nu am învățat niciodată să îmi urăsc slăbiciunile, dar le-am urât în ceilalți. De la invidie, la laudă – pe toate le-am avut în mine, dar le-am disprețuit doar la alții. Poftim, pot să mă aplaud dacă e nevoie”.

Pentru că Moni Stănilă este și poetă, nu se putea să lipsească și pasajele poetice, care m-au cucerit.

”Cei care mă vor la pământ sunt plini de invidie. O invidie albă în care se strecoară frica și respectul. Ei vor să stea în fața mea fără teamă. Dar talia mea încinsă în mătase și piele îi împiedică să ridice ochii. Mijlocul meu e inelul care leagă două lumi. Iar inelul e încins cu săbii. Când pășesc, săbiiile sună. Cântece metalice mă înconjoară. Frmusețea mea e negrăită”. Sau :”Sunt milioane de ființe în viața noastră pe care le putem atinge cu mâna. Dar unele dintre ele se schimbă după această atingere. Devii responsabil pentru fiecare atingere care schimbă ceva în celălalt. Câine sau om. Da, mi-am aruncat patul vechi și rupt. Desigur, nu e nicio dramă la mijloc. Și da, am văzut, am înțeles că m-a dat peste cap nu patul pe care l-am atins, ci câinii pe care i-am perdut. Câinii pe care nu am știut să îi țin în viață”.

Romanul l-am citit dintr-un suflu. M-am identificat cu aceste personaje, cu toate trei la un loc și cu fiecare în parte. Tocmai pentru că asta am făcut împreună cu Una – m-am confruntat cu mine însămi. Împreună cu ea am revizuit niște valori, niște relațiii, niște priorități în viață și niște decizii. S-a făcut lumină.

A fost nevoie, însă, pentru asta, de un pic de curaj. Să lași job-ul, să te retragi în intimitatea ta, să comunici doar cu cine merită. Chiar și de o fi aceștia doar urșii jucăuși din pădurea de lângă cortul Unei, iar diminețile să fie răsfățate cu ceaiurile din plantele culese din poiană.

Și multă liniște.