Hoinar-hoinărel

Vânt rece de primăvară

20190306_170357.jpg

Chiar și acum când scriu, suflă un vânt rece de îmi fluieră și prin termopane în casă. De fapt, prin acea mică aerisire pe care o au geamurile de aici. De când a venit primăvara – numai vânt și ploaie. Altfel este martie din acest an. Mai zgârcit la soare. Mai reținut. O fi aflând și ăsta despre Brexit și nu mai vrea să ofere mărinimos căldură din teama necunoscutului? Tot mai multe discuții și presupoziții referitor la efectele ce vor urma după intrarea bau-Brexit-ului în vigoare. Deja sunt schimbări. Contracte noi de muncă nu prea se mai grăbesc să facă angajatorii. De fapt, nici în România nu mai e ușor să mai iei oameni la muncă, la cât ajungi să plătești apoi pentru ei statului. Iar part-time-ul pe care l-au desființat a lovit rău de tot unele domenii. Multe firme au fost nevoite să facă schimbări sau să reducă din posturi. Ajustările nu sunt plăcute nici pe de o parte și nici pe de alta, dar devin necesare supraviețuirii. Și aici devii nevoit să te desparți de oamenii cu care ai muncit ani la rând. Neplăcut și dureros, de altfel.

De la știri aflăm că la intrare în Marea Britanie stau camioane de marfă la hotar și nu pot intra în țară. Încep niște blocaje. O prietenă care lucrează aici într-o fabrică mi-a zis că din 5 zile ale săptămânii au lucrat doar una. Pentru cei care nu au contract – treburile se înrăutățesc. Sunt plătiți doar pe zilele când este de muncă. Fiind mai toți cu chirii sau rate imense – nu îmi imaginez cum se va putea continua așa pe termen lung. Se așteaptă scumpiri la produsele de import, iar pe segmentul imobiliarelor e un suspans instalat de ceva vreme.

Suflă vânt rece în Anglia. Starea de frică începe să se resimtă. Necunoscutul mereu sperie. Dar să trecem și la altele mai vesele.

 

Că tot nu îmi trec durerile de spate, am mers sa fac niște investigații și aici. Curios lucru e că în România pe lângă kinetoterapie mi se recomanda fizioterapia și masajul. Surpriza (după o așteptare de mai bine de șase luni) a venit din faptul că în afară de exerciții fizice aici nu se recomandă nimic altceva. Cel puțin în cazul meu. Tonifierea mușchilor și grijă mai multă față de greutățile ridicate. Atât. Adică celelalte două ar avea efect de moment doar, iar problema oricum va rămâne. Așa ca am început și aici exercițiile în grup cu o mână de babuște (la care ești chemat după ce îți apare numele pe un panou) și a câta oară în viață m-am întrebat ce caut printre ele. Exercițiile mi-au părut ușoare, asta până când mi-am dat seama că oboseam la fel de repede ca și ”fetele” din echipa mea. Iar febra musculară de după prima ședință mi-a scos la iveală același adevăr – suntem generația echimozaților pentru care doar ședințele în grup nu sunt o soluție. Ar trebui schimbat ceva în stilul nostru de viață sedimentar înrădăcinat prea adânc deja. Aș zice că aștept să se încălzească ca să fac ceva mișcare prin parc, dar știu că e o minciună gogonată pe care nici nu o mai pronunț în glas. Am mai zis-o și în ani trecuți și chiar am și scris-o. Degeaba. Nici un fel de remușcări. Dar măcar recunosc că trebuie să caut o soluție, un stimulent ca să mă păcălesc cumva. Nici nu mai știu.

În metrou se cântă ca și înainte. Nu doar la acordeon. Sunt tineri cu chitara care îți învăluie inimioara cu multă căldură. Mai mare dragul să îi asculți. Mai fac câte o poză pe ascuns tot cu gândul că poate o fi vreun viitor Ed Sheeran care a cântat și el cândva prin metrourile londoneze. Cine știe? Mai arunc câte o monedă și merg înainte. Ieri, însă, unul dintre tinerii care cânta mi-a atras atenția. La Euston, unde e o încrengătură de mai multe linii colorate, în acel tunel lung, se auzeau strunele unei chitare. Ce mi-a părut diferit de data aceasta, a fost prezența unui aparat POS lipit cu scotch de boxă și un anunț prin care sugera posibilitatea plății cu cardul contactless. Asta ca să nu te mai prefaci că nu ai mărunțiș prin buzunare.  Am zâmbit apreciind ingeniozitatea. Apoi m-am întristat. Din moment ce tânărul a căutat o modalitate suplimentară  de stimulare a veniturilor, înseamnă că lucrurile nu merg tocmai roz. Însuși faptul că stă în metrou este un indiciu direct al unei nevoi acute de bani. Iar am ajuns la lucruri triste. Și am zis doar…

În altă ordine de idei la Londra continuă evenimentele culturale care aduc oameni frumoși din România. Am fost la lansarea de carte a lui Andrei Crăciun, iar zilele acestea se desfășoară târgul internațional de carte sub sloganul “Romanian Literature: a European Odyssey”/ „Literatura română: o odisee europeană”. Deschiderea de ieri a programului de la standul României (12-14 martie) a plasat literatura română în contextul patrimoniului cultural european.

Am avut norocul să ajung și la o expoziție de artă, care mi-a demonstrat încă o dată că arta este o chestiune subiectivă. Biletele de intrare au costat 35 de lire (noroc de invitații gratuite), iar tablourile făinuțe de altfel, dar pe care nu le-aș fi crezut vândute vreodată la prețurile afișate (de la 300 de lire până la 7000), s-au dus ca pâinea caldă. Din curiozitate, făcând încă un tur pe final, am văzut acele buline roșii pe chenarul cu prețuri, care indicau faptul că au fost vândute. Și erau exact acelea la care nu m-aș fi gândit (ca să nu zic că nu m-au impresionat). Da! Câți bani se pot face dintr-un tablou, cu nițel talent dar și cu un car de noroc!

 

 

Și da, mai am o veste bună. Un proiect de la guvern oferă cursuri pentru diferite specializări în mai multe domenii pentru cei care au făcut voluntariat în diverse firme sau instituții, așa că voi putea începe de luna viitoare un curs on line, în domeniul vânzărilor, ca să devin și eu specialist în ceva măcar, pe aici. În sfârșit am găsit și subiecte un pic mai optimiste. Din câte deduc, scriind acum, luna asta înclină mai mult spre tristețuri. O fi un coctail brexito-anemic de primăvară, dar se simte în atmosferă și nu pot nega existența lui. Și am mai promis că nu scriu doar la bine, ci ”și la greu”. Mă țin de cuvânt.

Vânt rece a venit luna aceasta și din Moldova. Lumea artistică a pierdut un tânăr, unul dintre cei mai buni regizori, dar, mai ales un om deosebit – Viorel Mardare. Nu l-am cunoscut personal, dar mobilizarea fără precedent de care au dat dovadă moldovenii, adunând în câteva zile suma de peste 170.000 de euro pentru tratamentul costisitor mi-a confirmat faptul că a fost un om apreciat de cei din jurul lui. Și nu doar pentru celebrele clipuri regizate în care și-a promovat atât de frumos țara. ”Eu nu știam că există atâta dragoste în jur!” afirma Viorel în una dintre postări, mulțumindu-le tuturor. Și a mai adăugat apoi, în ultimul dintre interviurile acordate, că viața trebuie trăită acum și să nu uităm să zicem mulțumesc la timpul potrivit.

Poate într-o altă țară i-ar fi fost pus diagnosticul la timp și ar fi scăpat. Poate, vorba veche, de ce ți-e dat nu scapi și oricum ar fi avut doar atâtea zile. Rămân multe de poate aici, printre oameni. Și un cont de facebook pe care a apărut de ieri mențiunea ”În memoriam”. Dar și o concluzie – azi și nu mâine. Mi-am mai confirmat-o a câta oară.

Și mai ales să mulțumim pentru ce avem. Chiar și pentru vântul rece londonez din primăvara asta…

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s