Hoinar-hoinărel

Jurnal nepunctual

Cum ziceam anterior, îmi vine tot mai greu să continui jurnalul londonez, pentru că toate de aici încep să îmi pară normalități. Totul ce părea până acum incredibil sau mult prea elegant prin părțile astea a lumii, acum au devenit pentru mine obișnuite. Nu chiar familiare, să nu exagerăm, dar normale. De la faptul că iarăși, de la un centimetru de zăpadă căzut într-una din zile, s-au închis școlile și până la ploile mărunte ciobănești de scurtă durată, toate au devenit obișnuințe.

Totuși, continuă să mă uimească alte lucruri noi.

 

Am declarat pentru prima dată veniturile pentru anul trecut. Frumos, on-line, completând fișe peste fișe, așteptând coduri de accesare prin poștă, dar fără a sta la mii de cozi. Simplu și elegant. Eh, ca la englezi.

Am descoperit cursuri de aerobic (sau cum s-o fi numi) în biblioteca de la Kingsbury, unde un grup de femei trecute de prima tinerețe se distrau de minune, urmărite cu atenție de un grup de tinerei trecuți și de al doilea val de ani, fapt care îmbujora ambele tabere. Frumos? Nu?

52156581_1033419783510922_3822332438864986112_n.jpg

Dar mai mult continuă să mă uimească sistemul educațional (mă repet a câta oară) care vine în sprijinul părinților, de data aceasta cu organizarea unor cursuri gratuite pentru ei – de la cursuri de engleză și de calculatoare, până la gestionarea corectă a situațiilor de stres. La cel din urmă am fost o dată și atât. Nu m-a convins cu nimic doamna care preda (și care avea un singur copil) că știe mai bine decât o mamă cu trei sau cu patru copii (cum eram majoritatea celor înscrise) cum sa gestioneze situațiile conflictuale sau de criză care ne colorează viața minunată de părinte. Sfaturi de genul „alocați suficient timp pentru anumite activități”, „aveți răbdare” bla-bla-bla-uri citite de prin cărți și scrise cu siguranță de cineva dobă doar de teorii nu mă mai conving. Iar unul dintre momentele cu care ne-am confruntat la acel curs m-a convins că practica bate teoria definitiv. Doamna afirma că, dacă tot un anume lucru s-a produs inevitabil măcar să nu mai reacționăm urât la el ci să îl luăm ca atare. S-a murdărit copilul, a spart ceva, ne-am ieșit din programul propus – don’t worry – contează să respiri adânc și să rămâi zen. Suna prea bine, asta până când arăboaica de la curs, cea atipică, care își crește singură copilul, cu batic în cap dar cu piercing în nas și cu pantaloni gen ”military”, i-a povestit că ea așa și face: dimineața, încearcă să se organizeze cât de bine poate, doar că atunci, când își dă seama că oricum va întârzia, îi zice copilului ei să se relaxeze și ea merge să își termine cafeaua și țigara. Că dacă tot a întârziat, nu mai contează că e cu 5 sau cu 20 de minute. Dar contează că ea e zen. Recunosc că profesoara s-a cam pierdut. Exemplul urma teoria dumneaei, dar pe cât era de corectă – fiecare a gândit cum a vrut.

51426772_436738756864756_422901772957253632_n.jpg

La celălalt curs – The Computer Skills & Internet Safetly – s-a discutat despre pericolele jocurilor on-line și în general ale expunerii pe rețelele de socializare. Ce pericole se ascund în spatele ecranelor, cum putem monitoriza, bloca sau filtra accesul la informație a copiilor noștri – sunt subiecte chiar utile. Mi-a plăcut mult accentul pus nu doar pe cuvântul ”interzicere” ci pe cel de ”conștientizare”. Ne-au sugerat nu atât să îi spionăm pe copii, cât să discutăm cu ei despre pericole și o dată conștientizate ei însăși vor învăța să le evite. În același context s-a discutat despre un alt subiect sensibil – pe cât au voie copiii care au avut acces la informații mai precoce să le exprime celorlalți colegi de clasă. Sunt părinți care consideră că pentru odrasla lor (și fiecare își cunoaște mai bin copilul) anumite informații trebuie să vină mai târziu sau sub o altă formă. Și aici s-au încins spiritele: erau mame care ziceau că toate procesele naturale trebuie cunoscute de către copii și chiar și goliciunea corpurilor părinților nu este ceva de ascuns. Altele, însă, susțineau că toate trebuie aflate dozat, adecvate vârstei și tipului de copil. Doar părintele poate decide ce și când și că nu e neapărată nevoie să învețe anatomie pe corpul mamei sau al tatălui, ci e mai bine din cărți și din imagini. Câte bordeie – atâtea opinii, mai ales aici, unde e un mix de religii care obstrucționează și subiectul goliciunii trupului, acesta fiind considerat un lucru sfânt și personal. Cursul a fost chiar interesant.

51325619_350059249168830_1474683643921170432_n.jpg

Ultimul la care am mers chiar săptămâna aceasta este cel de engleză. Partea cea mai faină este că aici au putut veni și mamele cu copii mici. Școala oferea servicii de baby-sitting în camera alăturată, iar mamele au fost servite cu ceai și cafea și au putut învăța două ore. Gratuit și cu multă bunăvoință. Se mai întâmpla să fie chemată câte o mamă, că este ”tare supărat” copilul ei  (așa se exprimă aici, ca să nu zică că urlă) dar e și normal. Mamelor li s-a venit în întâmpinare și asta mi se pare de-a dreptul bestial. De ce nu am avut și eu cândva aceleași condiții? Câte aș mai fi reușit, mă gândeam. Dar asta e. Din curiozitate am cuantificat cam câte mămici eram și de prin ce lumi ne-am adunat: două moldovence (de la Botanica ambele), două românce, o lituaniancă, o poloneză, o albaneză. Câteva din Afganistan, două din Maroc, una din Turcia și una din Iran. Cam 14 în total, dacă nu am greșit nimic. Ne-au lipit stikere cu nume pe piept și cursul cu ceștile aburinde pe masă a fost foarte fain.

 

Însă, în școli există și cazuri mai puțin plăcute, ca cel al unui copil dintr-a șasea din școala lui Mihai, care a adus un cuțit la școală și a încercat să rănească un alt coleg, fiind blocat de un al treilea. Cel din urma s-a ales cu tăieturi pe mână. Sau al cazului cu țigara electronică în care, un coleg de al fetei mele mai mari, a adăugat marihuana. În al doilea caz nu s-ar fi aflat, poate, dacă unul dintre colegi nu exagera cu trasul în piept al aburului care i-a secerat picioarele și astfel a fost deconspirat. Așadar – adolescenții din toată lumea au manifestări similare. Cunosc cazuri multe și din România sau din Moldova. Ce apreciez este, însă, că școlile au luat atitudine de fiecare dată, exmatriculând făptașii.

În rest – aceeași oameni cu ochii în telefoane, aceleași mame care nu ezită să își pună copilul pe jos în spațiile publice (la noi ar fi primit o mie de obiecții și priviri dezaprobatoare), aceleași zile în care încerc să nu uit că sunt moldoveancă și să coc plăcinte cu varză murată și cu brânză pe tigaie și uite așa, viața ne duce înainte.

 

Un gând despre „Jurnal nepunctual

  1. Nu curatenia, nu civilizatia, nu sistemul de educatie si masurile de protectie sociala foarte bine puse la punct, nu Big-Ben-ul si nici Roata sau Buckingham-ul nu m-ar derermina sa ma mut la Londra. Dar placintele moldovenesti cu varza si branza … Daca ar sti londonezii ce „tezaur” au langa ei … te-ar invada 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s