Pe când părea ca tocmai se încheiase săptămâna cu bine, vineri, adolescenta mea a venit de la scoală fără telefon. L-a pierdut pe drum. Telefonul scumpușor primit cadou de la o rudă. Am sunat de câteva ori – nimic. Cu toate că nici deconectat nu era. Apoi s-a deconectat. ”O fi rămas fără baterie”, se dădeau cu părerea cei mai optimiști din familie. ”Precis nu îi mai dăm de urmă. A fost deconectat în scopul ăsta”, ziceau cei mai sceptici. Toată seara nu a mai răspuns. ”Ce oameni răi”, am conchis cu toții într-un final.
Dimineața a venit o prietena la mine și am rugat-o să sune de pe numărul ei. Cine știe? A răspuns un tip adormit că da, el a găsit telefonul ieri, care era pe silențios și că s-a deconectat în scurt timp, probabil pentru că sunasem noi mereu iar el nu îl auzea. L-a adus acasă și la pus la încărcat . Aștepta să fie sunat. Dar acum nu poate ieși să ni-l dea că e obosit. Va reveni el pe parcursul zilei. Sa nu îl sunam noi.
Scârba a trecut imediat în bucurie.
Am așteptat toată ziua. Nimic. Pe la șapte seara am început să sunăm. Nimic. ”Poate nu l-a luat cu el și e plecat de acasă”, ziceau cei mai optimiști. ”S-o fi răzgândit, pentru că se aștepta să pomenim de vreo recompensă”, ziceau scepticii din casă. ”Măcar nu ne mai făcea iluzii deșarte”, am conchis într-un final cu toții.
Bucuria a trecut repede în scârbă.
Pe când resemnarea își arăta deja colții, iar natura umană fusese criticată pe toate fețele ei, sună telefonul meu, iar apelantul este ”fiică-mea”. ”Hello ”mami” (cum era salvat numele meu în telefon), how are you?” îmi zice o voce veselă de bărbat, iar eu am crezut că sună în bătaie de joc, ținând cont de tot suspansul pe care credeam că îl joacă intenționat cu noi. ”Precis vrea bani, da nu știe cum să mi-o zică” m-am gândit”. Omul s-a scuzat că lucrează pe tura de noapte și că astăzi a dormit toată ziua. Abia acum s-a trezit și ne-a întrebat dacă putem veni să îl ridicăm, că el are de mers la servici. Ne-a dictat codul postal și a zis că ne așteaptă.
”Ce imaginație bogată și distorsionată avem!”, au zis optimiștii din casă. ”Stai să ne vedem cu el în mână!” au confirmat scepticii familiei. ”Cum ne-am dezvățat să mai credem în oameni!”, am concluzionat cu toții.
Scârba a trecut iar în bucurie.
Am mers noaptea pe străzile întunecate, pe lângă autostrăzi dubioase pentru a ajunge la locul cu pricina. Un tip tânăr cu alură sportivă, pielea măslinie și părul scurt creț a venit lângă bloc să ne dea telefonul. Fericirea din ochii fiicei mele l-au făcut, cred, să fie și mai mândru de fapta sa bună. S-a scuzat că nu a putut suna mai repede – era obosit după lucru. S-a oferit de două ori să ne ducă cu mașina înapoi acasă, că e noapte și frig. L-am refuzat politicos, zicându-i că și așa a făcut un lucru mare pentru noi.
”You are from?” ne-a întrebat la plecare. ”Moldova!” răspund eu ca de obicei. ”Romania!” – zice fiică-mea după același obicei. ”Și eu sunt pe jumătate israelian, pe jumătate irakian” zise băiatul. Vă înțeleg.
Nu știu ce anume a avut în vedere prin asta, dar noi am înțeles că oameni buni mai există. Și că de multe ori tragem concluzii pripite în privința ființelor umane.
Oare chiar atât de mult ne-am dezamăgit de oameni???
Gânduri Despletite 
Oamenii buni există și nu altundeva ci tocmai in Chișinău! O situație similară a avut și fiul meu student, iar telefonul nu era scump. Am ramas profund impresionata de gestul baiatului care i-a returnat telefonul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cat de frumos! Uite pentru asa oameni mai merita sa speram. Si noi de doua ori am returnat telefoane gasite. Cineva acolo sus a vazut cred ca 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar daca de cele mai multe ori suntem dezamăgiți, oameni buni si cinstiți mai exista încă. E drept ca ne surprind atunci când îsi arata omenia dar asta ne dau speranța ca nu e totul pierdut.
ApreciazăApreciază