Hoinar-hoinărel

Șaișpe luni de viață fără de cusur

48426345_2154737634743731_3058368949314912256_n

Îmi vine tot mai greu, lună de lună, să scriu acest jurnal. Pentru că am început să mă obișnuiesc cu lumea în care am venit acum șaisprezece luni. Cu o altă normalitate și alte reguli. Cu agitația furnicarului din metrou și opulența clădirilor vechi, cât și cu toate sistemele bine puse la punct.

În primul rând noțiunea de Poștă a suferit mutații radicale. Am ajuns nu doar să accept că orice se poate pune în plic sau colet și trimis oriunde, ci, să și ajungă în condiții optime și în întregime.  Ai de transmis o carte cuiva – mai ieftin e să o pui la poștă decât să te cari cu metroul să o duci. Ai uitat la prieteni cheile – îi rogi să ți le pună în plic la Postă și în următoarea zi ajung la tine acasă și așa mai departe. Așadar Poșta mi-a devenit prieten fidel, mai ales că sportul cumpărăturilor on-line de pe Ebay și Amazon ne-a devenit familiar. Fiind distanțele mari și transportul scump – asta a devenit soluția optimă.

Nici faptul că iarna nu e iarnă și sunt 12 grade căldură nu mă mai miră, iar sandalele fetelor din metrou și spatele dezgolit al tricourilor contrastează doar cu vitrinele împopoțonate pentru sărbători. De altfel – nu în toate zonele, deoarece au mai tot fost revelioane de-a lungul anului. În septembrie a fost Rosh Hashana la evrei, iar în noiembrie a fost revelionul indienilor. Magazinele au fost decorate adecvat acestor sărbători, iar artificiile nu au încetat câteva zile bune.  De aceea nu mă miră deloc că spiritul sărbătorilor se simte altfel decât în țările cu un mix mai mic de naționalități și de religii.

 

 

Și ce nu mă mai miră mai deloc, dar mă irită destul de tare, este faptul că orice chichiță cumpărată va fi însoțită de o ditamai carte de instrucțiuni de utilizare. Nu se poate descărca cumva on-line? Câtă hârtie aruncată în vânt? Cum poate o oală cumpărată de la Ikea să conțină o broșură de 32 de pagini, tradusă în 29 de limbi, în condițiile în care scriitorii stau cu mâinile întinse pe la sponsori pentru o cărțulie de 70 de pagini editată în tiraj minim?  Cum de ne-am descurcat și fără instrucțiuni să punem apă pe foc până acum? Nu știu…

 

 

Am văzut, însă, pentru prima dată cum se mută civilizat oamenii de la o casă la alta. Fără cutii cu tot felul de etichete, de la chipsuri și de la medicamente (de unde a dat Dumnezeu sa faci rost de cutii), sau de la detergenți (că îți miros apoi hainele o lună de DERO). A parcat lângă casă o mașină mare. Angajații firmei intrau și ieșeau din casă cu cutiile cu același logo și de dimensiuni diferite. Proprietara, într-un pulovăr alb pufos, doar dădea indicații referitor la anumite detalii. Nu am văzut urme de scotch pe mâinile ei și markerul permanent după ureche pentru a scrie ”Cutia 3 camera copii” sau ”Vase de bucătărie – fragil!”. Cunosc coșmarul mutatului și mai ales, al încercării de a tria lucrurile copiilor, pentru că ei se dovedesc a fi brusc atașați de toate jucăriile (cu care nu se jucau de ani buni) și aici încep negocieri dure de tot. E drept că la vecina cu camionul a durat două zile. Dar totuși… Se pare că aici nu apelează nimeni la cumetri sau colegi să vină să îți care agoniseala de o viață și apoi prețul datoriei față de acesta să îți fie de multe ori triplu. Sau sub formă de reproș la vreo ceartă. Poate că e mai bine așa. Dar cu siguranță că nu cu toții își permit.

Acum două săptămâni am avut o zi a porților deschise la școală. Elevii care urmează să meargă la liceu și ar trebui să își aleagă un profil anume au avut posibilitatea să cunoască meseriile pe care le vor putea urma, alegând un domeniu sau altul. O idee foarte bună, de altfel, pentru că, alăturat li se comunicau și salariile pe care le poți obține alegând un anume domeniu. Fapt care a dus la schimbări de optică pentru cei indeciși. Dacă ești inginer și câștigi în medie 30.000 de lire pe an, ai putea să mai optezi și pentru modulul de chimie, dat fiind că inginerii chimiști câștigă 50.000 pe ani. Este opțiunea ta, dar îmi place că elevii sunt informați și ghidați către domeniile în care ar putea avea succes. Nu știu dacă ar fi de preluat ideea pentru școlile din România sau Moldova, că am senzația că pentru unele domenii se va ajunge să nu mai aplice nimeni, la ce salarii merituoase se oferă. Și asta după ani și ani de învățătură și masterate. Ajung să câștige cei cu școli profesionale mai bine decât cei cu universități. Unde s-a mai văzut așa ceva? Vom ajunge să ne lăsăm de meserii și să ne apucăm de taximetrie sau babysitting. Că cel din urmă, știu sigur, bate deja orice limite.

 

 

Oricum, cel mic și-a descoperit o pasiune din a face experimente și de a uni circuite, distrugând obiecte electrice de prin casă. Mi-e și groază de ce voi mai găsi prin casă, dar mai ales în frigider, cu mențiunea (măcar atâta) ”nu e de mâncare”. Ultima dată a fost vorba despre niște păr pus la congelat în apă, pentru a identifica dacă firul devine casant când e în cub de gheață, sau nu. Așadar – cred ca un inginer chimist voi avea deja în casă, dacă nu vom mai descoperi și alte pasiuni pe parcurs.

 

 

Altă ideea frumoasă ce mi-a sărit în ochi, este hand-made-ul pe care copiii îl fac la ora de ”muncă”, diferitele imagini din bucățele de cârpe, pe care apoi le unesc într-o mare operă de artă menită să împodobească pereții școlii. Ecologic și util.  De ce nu?

În altă ordine de idei, și aici închei cu școala, celui mic i-a fost schimbată învățătoarea în urma mai multor sesizări din partea părinților referitoare la atitudinea dumneaei față de copii. Înainte de a ști să predai, trebuie să te conectezi cu copilul, iar aici noua învățătoare mai avea de lucrat. Mamele au fost ascultate iar învățătoarea înlocuită. Clasa 4K s-a transformat din luna decembrie în clasa 4U – pentru că poartă inițiala numelui de familie al învățătoarei, fapt de care nu știam.

Și în rest – suspansul brexit-ului se face tot mai resimțit. Agentul imobiliar cu care am închiriat apartamentul s-a plâns pe numărul mic de vânzări și de stagnarea prețurilor. Deja câteva cliente de la shopul unde sunt voluntară și-au luat rămas bun zicându-ne că revin în țările lor (două erau sigur din Polonia) iar Mihai mi-a zis că a mai plecat ceva copil din clasa lui. Ce va fi? Nu știe nimeni. Cert este că prețurile cresc. Pâinea pe care o cumpăram cu 0.90 lire aici, acum e 1.10. Se simte scumpirea și la carne. Așa că – nu știu dacă e de bine.

Oricum – soluții sunt și pentru clasele vulnerabile – seara după ora 7 sunt reduceri de prețuri la magazine, iar dacă nu îți permiți mașină de spălat – speli la spălătoriile comune, introducând o fisă de 2 lire, cât mai schimbi o vorbă cu vecina, haina e deja gata. Iar multe familii stau împreună în aceeași casă, împărțind la comun bucătăria și băile. Asta e. Începuturile nu sunt ușoare nicăieri.

 

 

La fel ca în toată lumea, noii veniți se adaptează situației și descoperă că soluții sunt. Și de e greu – țara oferă oportunități de muncă și doar cel care nu vrea să muncească aici nu o face. În rest – fiecare încearcă să se adapteze, să evolueze, să se înfileteze și, mai ales, să evolueze. De-ați știți câți oameni și-au autodepășit aici propriile condiții fiind puși în situația de a supraviețui. Iar asta le-a fost un mare imbold și o mare lecție.

Și sunt acum aranjați și asigurați. Pentru că au avut curaj.

În rest – de ciudați e plină lumea. Dar oare mai sunt ei ciudați, sau, doar altfel și e dreptul lor???

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s