Noiembrie e o luna mult prea frumoasă ca să îmi permit să mă plâng de ea. Este luna nașterii mele, dar, am constatat ulterior, și a multor rude foarte dragi mie. În noiembrie e născută și mătușa Valentina Chirtoacă dar și unchiul Mihai Ghimpu, singurii rămași în viață pe linia paternă. Pe timpuri era luna petrecerilor în familia noastră mare până când, în anul 2000, tot noiembrie ni l-a luat pe unchiul Gheorghe. În ziua de 13. Atunci m-am supărat rău pe el. Ar fi putut să mai aștepte.

Gheorghe Ghimpu, pe lângă onoarea și norocul de a-i fi nepoată, era, în primul rând un luptător dârz. Exact acea dârzenie l-a mânat mereu să lupte pentru reunirea Basarabiei cu România, făcând parte din conducerea FNP-ului (Frontului Național Patriotic), înființat în ilegalitate după război, care avea ca scop ieșirea Moldovei din componența URSS și formarea Republicii Populare Moldovenești. Conducătorii frontului au cerut sprijinul României în lupta împotriva Uniunii Sovietice, iar autoritățile de atunci (anii 1969-1970) i-au trădat pe conducătorii acestuia, anunțându-l pe Președintele KGB al URSS, Iuri Andropov, despre intenția Frontului și despre demersurile făcute către autoritățile românești. Toți cei trei conducători au fost arestați, judecați și apoi încarcerați, cu sentințe diferite, în lagărele din Mordovia și regiunea Perm ale GULAG-ului (GULAG-ul a existat până în anul 1960) sovietic. După șase ani grei, fiind ”eliberat” unchiului Gheorghe i s-a interzis orice activitate pe făgaș pedagogic (unchiul având și studii doctorale, fiind doctorand la institutul de Fizică Biologică al Academiei de Științe al Uniunii Sovietice la Moscova).

Însă un luptător adevărat este luptător până la moarte. Odată cu proclamarea restructurării, Gheorghe Ghimpu s-a încadrat activ în Mișcarea de Renaștere Națională și de democratizare a societății, fiind ales ca secretar responsabil al Sfatului și membru al Comitetului Executiv ale Frontului Popular. Apoi, în perioada 1990-1994 devine deputat în Parlamentul Republicii Moldova și autor al proiectelor de lege privind reabilitarea victimelor regimului totalitar de ocupație. Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a aprobat tricolorul ca drapel de stat. Lui Gheorghe Ghimpu i-a revenit meritul de a înălța tricolorul pe clădirea Parlamentului și acela a fost momentul de glorie și de fericire al unchiului. Nimeni altul nu ar fi fost mai în măsură să arboreze tricolorul în Chișinău. Iar mândria surprinsă în acea poză legendară, realizată pe clădirea Parlamentului este, cea care îl reprezintă în toată profunzimea crezului său românesc.

Copil fiind, nu totul ce se petrecea în jurul nostru înțelegeam și conștientizam pe deplin. Dar, îmi amintesc că atunci când intra pe ușă unchiul Gheorghe, în trenciul său de piele, cu pălăria pe cap, mereu cu ținuta dreaptă și capul sus, se lăsa tăcere. O liniște admirativă chiar și peste gașca gălăgioasă de verișori. Iar atunci când se ridica în picioare cu un pahar în mână, discursul său era demn de marele tribune ale lumii – tăios, răspicat, într-o română perfectă și fără nici un pic de frică. Mereu am fost fascinată de această calitate a unchiului Gheorghe – era neînfricat. Nu l-au putut frânge nici un fel de condamnări și nici Gulag-uri. Nici un fel de persecuții și amenințări. Pentru că altfel nu ar fi fost el.

Însă… la doar două luni după nunta mea, din septembrie 2000, aceleași rude care umpluseră sala festivă a Institutului Politehnic din Chișinău, pășeau acum în urma sicriului spre Cimitirul Armenesc. Îmi amintesc tot acel drum lung de la Monumentul lui Ștefan cel Mare, unde am zăbovit ceva vreme, cu pauze și cu podurile tradiționale așezate de mătușile mele în fața cortegiului, acel frig de înghețau lacrimile pe fețe și ne afundam tot mai mult în batice, și acea disperare de văduvă simțită în privirea mătușii Zina. Nu pot uita momentul când unchiul Mihai, aproape de intrarea în cimitir, a rugat să ne mai oprim o dată și s-a așezat la capul fratelui său, cuprinzându-l cu palmele. A cerut să îl lăsăm, încă un pic măcar, să mai stea lângă el. Iar ochi îi erau împietriți de durere. Îmi amintesc foarte bine vaietele bunicii Irina, care își pierdea al doilea fiu deja, și care, pe perioada cât a stat unchiul Gheorghe în comă, întreba insistent unde este, pentru că avea presimțiri proaste. Adevărul a fost ascuns de ea pe toată perioada cât au mai fost speranțe, dar inima mamei, care a străbătut toată Rusia timp de șase ani, ca să îi aducă fiului ei plăcinte ca la Colonița, nu putea fi păcălită. Chiar și faptul că acel Jiguli alb, din fiarele contorsionate ale căruia a fost scos fiul ei, a stat apoi mulți ani în garajul de lângă casă, nu l-a știut până a murit. Pentru că ar fi fost mult prea mult pentru ea.

Însă,cei mai mulți ani după acea înmormântare, mi-au răsunat în urechi strigătele disperate al verișoarei mele Oana, copilă de vreo 15 ani, cred, pe atunci, care nu se putea opri din plâns cu cât mai aproape de groapă era sicriul. ”Tăticuuuuuuu!!! Tăticuuuuul meu!!!!” Mă lipisem și mai tare atunci de tatăl meu și plângeam în fularul lui vișiniu de frică zilei când voi rămâne și eu fără tată.

De-ar fi văzut unchiul Gheorghe cum acea fetiță plăpândă s-a transformat într-o femeie frumoasă și puternică și ce moștenitori frumoși i-a dus pe lume, trei la număr – Amelia, Anamaria și Andrei, iar de la ceilalți doi copii mai mari, Corneliu și Mariana, a mai fost binecuvântat cu încă doi – Andreea și Ștefan- poate ar fi plecat mai împăcat. Nu a apucat, din păcate, să îi cunoască pe niciunul. Însă, dacă ar fi știut ce întorsătură va lua viața politică din Moldova, nu cred că și-ar fi găsit liniștea, așa cum sunt sigură că și acum, de acolo de sus, privind la toată debandada din țara pentru care a suferit enorm, nu face decât să strângă puternic maxilarul, așa cum obișnuia să îl înclește când era supărat, și să taie cu privirea.

Odihnește-te în pace, unchiule Gheorghe, acolo sus, dacă mai poți să îți găsești odihna, și să știi că îți port cu mândrie genele, chiar și pe meleaguri englezești, aducând aici, în puținele bagaje, și un tricolor. Simbol al verticalității tale. Iar cuvintele inscripționate pe piatra ta de mormânt ”Ne vom salva doar revenind la românism şi realizând reîntregirea neamului românesc!” este motto-ul genelor noastre, a celor care încă luptă, al fratelui Mihai și al nepotului Dorin. Care nu vor renunța. Pentru că sângele apă nu se face…

13.11.2018

13.11.2018