Nu e tocmai ușor. Să vezi în oglindă alt chip decât cel înregistrat pe propria retină a amintirilor. Nu e tocmai plăcut să îți simți încheieturile și mai ales acele fisuri ale vitejiilor din trecut, care acum își spun cuvântul. Și nu e tocmai de acceptat faptul că partea cea mai mânată de pânze a vieții își cam trage ancora pe aceste maluri. Că vrem sau nu – timpul și le ia pe ale sale. Și le revendică hapsân, mușcând parcă tot mai aprig. Te lasă fără arme pe un câmp al bătăliilor încă neterminate.

Când vârtejul apei te trage în jos, nu are sens să te opui. Așa citisem undeva. Trebuie doar să te aduni în poziția embrionară și să te lași dus de curenți. De nu te opui – mai ai șanse să supraviețuiești. Dacă o fi adevărat – e valabil și pentru ani. Și atunci, lasă-i să te ducă ei.

Puțini încă, dar adevărați. Agitați peste măsură, dar lângă ai mei. Și, mai ales, descotorosiți de toate pe câte nu le-am mai putut duce. Eliberați de condiționări și norme restrictive, sarcini impuse și forțate, care îmi îngreunau viteza pașilor dar, mai ales, ale deciziilor. Fără regrete. Celor făcuți le-a expirat termenul de valabilitate. E trecutul.  Și îl duc după mine. Negarea denotă neputință. Acceptarea – maturitate. Ăia strâmbi m-au învățat cel mai bine cum trebuie să calc corect ca să pot dansa. Și sunt mai tare datorită lor.

Sunt ai mei. Toți cei 40 duși cu capul sus.

Și le mulțumesc că mă poartă…