Travaliu creativ

Lumile diferite ale Lilianei Corobca

Corobca

Ne-am înțeles sa realizăm acest interviu cu Liliana pe când speram să ne întâlnim cumva la Cluj. Nu a fost să fie. Drumurile nu așteaptă. Nu am putut face decât să le presor cu cărți – Kinderland-uri, Imperii și Siberii. Lumi diferite. Lumi ale abandonului, ale singurătății și ale exilului. Dar și ale rezistenței. Sunt toate despre diverse forme ale supraviețuirii, dominate de personaje feminine puternice, bine conturate.

Liliana, toate personajele tale, de la fetița care își crește singură frații, pentru că părinții au plecat la muncă în Italia, de la Rafira, care, uite că trec anii și tot nemăritată e, dar nu cade în păcatul seducției,  până la Cuța, cea deportată în Siberia, sunt exemple de femei puternice. Femei cu credință. Am observat că această forță este o caracteristică necesară supraviețuirii și este liantul dintre aceste personaje.

Doar Ana din Capătul drumului este atât de credincioasă, altele fie nu sunt deloc (cenzorița din Caiet de cenzor), fie alta este miza cărții și nu mă refer la gradul lor de religiozitate. Nici nu cred că sunt toate femei puternice. Dar nu vreau să iau pâinea de la gura criticilor literari sau a cititorilor.

Păi fetița din Kinderland este o fire puternică, care își crește frații de una singura și care crede că într-o zi mama se va întoarce și tatăl se va răzbuna pentru toate nedreptățile. Sau Rafira, care este o fată cu principii adânci și care crede că într-o zi va apărea El, cel care îi va merita trupul și sufletul, în contextul în care toate colegele ei gustase deja mai mute relații. Oare nu sunt femei puternice? Eu așa le-am simțit, făcând legătura cu persoana ta, pe care o văd puternică și dârză.Ori nu asta trebuia să se înțeleagă?

Candoarea, tandrețea, puritatea, feminitatea, fragilitatea înseamnă la personajele mele mai mult decât puterea. Le-am pus în situații-limită și nu avut încotro, au trebuit să se descurce. Dar nu puterea lor contează în primul rând. Există la ele o forță spirituală, o încăpățânare de a rezista și aceasta se poate numi putere. O anume putere este ocolită, iar eu o disprețuiesc, ține de efemeritatea lumii și dacă m-aș exprima precum Cuța din Capătul drumului, aș zice că acea putere smintește și putem încerca să ne ferim de ea.

Apropo de Cuța, supraviețuitoarea din Capătului drumului, m-a impresionat în mod deosebit datorită puterii ei – de a nu ceda, de a crede, de a ierta. Chiar și pe cea care i-a ”ucis” fata. Știind că ești și cercetătoare și că aceasta carte a implicat un studiu științific amplu, voiam sa te întreb dacă acest personaj a fost unul real, sau doar este un cumul de calități feminine adunate într-un singur personaj?

Cuța-străbunicuța este un personaj inventat. Din mărturii știam că va fi optimistă și foarte credincioasă, pentru că așa erau cam toți supraviețuitorii. Când am început s-o văd, când s-a conturat în mintea mea, nu gândeam în termeni „critici”, dar, da, este un cumul, sunt câteva bunici, câteva băbuțe pe care le-am cunoscut, bunătatea femeilor de la țară, a celor care au supraviețuit chinurilor de atunci. Dar cel mai mult este chipul bunicii mele Anastasia, mama mamei, de o blândețe excepțională.

P2060044

Detaliile teribile ale supraviețuirii descrise în carte, lipsa mâncării în tren, păstrarea morților pentru a beneficia de porția lor de pâine, lacrimile cu care își potoleau setea muribunzii sunt înfiorătoare. Tu, cât ai scris, cum le-ai putut îndura, mai ales că, bănuiesc că materialul brut includea o multitudine de alte grozăvenii de genul ăsta?

Omul poate îndura mai mult decât crede. Nu am avut certitudinea că voi rezista cu atâta tensiune, am combinat scenele tragice și dure cu povești (căutarea, selectarea, adaptarea lor), cu folclor, dar a mers repede și m-am descurcat bine. Erau niște pasaje la care am plâns și, după terminarea cărții, am vrut să uit tot, să mă distanțez, să fac altceva.

Este ceva ce nu ai putut include în carte și de ce?

Da, multe scene din viața deportaților, câteva povești asiatice, cu tigri și vrăjitori, scena finală în care Ana și Eugen se întâlnesc, conversația între cele două surori (Ana, studentă la Iași și mai mica Eugenia, care stă cu străbunica la țară). Devenea prea lung romanul și am renunțat.

Vorbele Cuței referitor la lumea modernă în care trăim, fără credință, fără comunicare directă între oameni, fără jocul copiilor în praf, ci doar pe calculator, pierderea credinței, a omeniei – este de fapt un semnal de alarmă. Ce consideri că este cel mai grav dintre toate astea?

Sunt legate toate, am spus în carte tot ce am avut de spus, nu-mi place să fac morală și să-mi explic romanele, banalizându-le. Viața merge înainte, așa cum e ea.

Trădarea aproapelui poate fi iertată? Sau trebuie?

Și poate, și trebuie, așa cred. Dar un preot ar fi mai indicat să răspundă.

Ar supraviețui omul modern, în condițiile actuale, unui astfel de drum lung? Sau, pe cât și-a mai păstrat omul din ziua de azi capacitatea de a se adapta oricăror împrejurări, da a supraviețui?

Unii ar supraviețui, alții nu, ca și atunci, de altfel. Nici în 1941 n-au supraviețuit foarte mulți. Întotdeauna cineva rezistă sau trebuie, în orice caz.

După Capătul drumului mi-e greu să mai vorbesc despre alte subiecte, părându-mi nesemnificative celelalte. Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne este, însă, un destin greu de dus. Sau te poți împăca cu el, totuși?

Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne mă preocupă acum la fel de puțin ca singurătățile din alte romane pe care le-am scris și le voi mai scrie. Dar e o temă cu mult potențial. Nu subiectele sunt sau nu nesemnificative, ci modul de a le privi și de a le aborda. Se pot scrie capodopere și despre muște. Poți rata sau nu orice. Există un decalaj între preocupările autorului într-un domeniu și receptarea cărții de către critici și cititori. Lucram de zor la Caiet de cenzor și atâtea aș fi avut de spus despre cenzură, dar aveam lecturi cu Kinderland și trebuia să vorbesc numai despre emigrație. Recunosc, am multe proiecte diferite între ele care mă solicită mult și nu-mi place să mă împrăștii, să trișez.

Realitatea crudă a depopulării Moldovei, a plecării tinerilor și a copiilor rămași pe la bunici și mătuși, sau, mai rău, de unii singur, este iarăși un subiect pe cât de dureros pe atât de actual. Și an de an parcă e tot mai rău. Ce remediu consideri că există, Liliana?

Acum, un remediu nu cred că există, dacă ar fi existat, s-ar fi pus în aplicare. Când nu era valul de migrație, omul nu putea să opteze, îi era interzis să iasă din țara sa, era obligat să stea într-un loc. Dacă obligația s-a anulat, odată cu căderea regimului comunist, oamenii tot pleacă. Să le oferi condiții mai bune decât acolo unde pleacă nu este real, să le interzici să plece nu este democratic.

Cartea Kinderland a fost tradusă în limba germană și a avut un real succes. Consideri că nemții au reușit să înțeleagă problema reală sau au considerat-o o ficțiune? Ai discutat referitor la feedback-ul cărții din partea publicului german cu editorii nemți?

Nu știu cât au reușit, dar au încercat să înțeleagă problema reală și aspectul social i-a interesat foarte mult. Editorul austriac mi-a trimis, la un moment dat, toate cronicile scrise, neașteptat de multe, la carte. În toate se amintea despre Moldova și despre problema migrației, pe care o au și ei, dar sub alte forme.

Povestește-mi, te rog, despre celelalte cărți ale tale, care, din câte știu, implică mai multă cercetare, de fapt?

Doar un singur roman a implicat cercetare în sensul primar și științific, Caiet de cenzor. Pentru altele, „documentare” e mai potrivit. E mai greu să scrii roman istoric bazat pe fapte reale, decât să stai cu ochii în pod și să-ți imaginezi tu ceva. Pretenția de a descrie realitatea limitează, îmi dau seama că anumite scene n-ar fi posibile sau verosimile și atunci trebuie să renunț la ele. Altfel, temele abordate au fost și vor fi diferite. Primul, Negrissimo e despre scrisul la negru, despre plagiat; Un an în Paradis – trafic de ființe umane; Kinderland – copii abandonați, efectele migrației; Cenzura pentru începători, o introducere; Imperiul fetelor bătrâne – singurătate, nebunie și război, Caiet de cenzor – instituția cenzurii; Capătul drumului – deportări. Am mai răspuns la această întrebare. Această diversitate mă ajută și pe mine mult. E una să citești ceva într-un domeniu și cu totul altceva să scrii, să te implici, să simți din „interior”.

”O basarabeancă realizată la București” – mai funcționează sintagma? Pentru că în anii, 96, pe când venisem și eu la Cluj, abia ne înfiletam în societatea română de dincolo de Prut. În cazul tău, cum a fost? Te mai consideri un personaj, autor, diferit de cei din România?

Din fericire pentru mine, nu cred că e cazul să dorm pe lauri. Uneori îmi pare rău că nu am mers mai departe, că nu am încercat să scriu într-o altă limbă decât româna. Am crezut că pot mai mult, de multe ori am fost nemulțumită de ceea ce trebuia să fac sau de ce am făcut. Această nemulțumire, reală sau exagerată, mă motivează însă tot timpul. Să fii diferit e un atu și e foarte bine ca scriitorii să fie diferiți între ei. Am ajuns la București în 1997 și îmi amintesc despre basarabeni că păreau încă destul de exotici. Eu am aterizat direct în bibliotecă, la doctorat. Studenții au putut altfel socializa, altfel comunica și vedea lucrurile, dar doctoranzii, singuratici prin definiție, nu-și doreau decât să lucreze la doctorat și să-l susțină (cazul meu). Îmi amintesc de întâlnirea cu domnul Nicolae Mătcaș de la Ministerul Educației din București care mi-a spus, așa, printre altele, când am trecut pe acolo, că „până acum (era în 1997) doar 4 moldoveni și-au susținut doctoratul din sute care vin aici cu burse”. Am tăcut, nu i-am răspuns, dar în gând am hotărât că voi fi a cincea care-și susține doctoratul (ca să măresc statistica de la minister).

Aici te las să zici ce consideri tu. Așa fac de obicei. Ceva ce nu ai mai fost întrebată de nimeni.

Mulțumesc pentru întrebări. Chiar dacă răspund în grabă, sunt provocări care pot influența viitoarele mele cărți. Dacă ar fi existat asemenea interes sau acel „ feedback” la Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009, dacă s-ar fi scris vreo cronică despre acea antologie editată de mine, eu aș fi închis subiectul și n-aș fi scris niciodată Capătul drumului. Dar am considerat o nedreptate pentru Golgota… această tăcere și am revenit, ca să fac dreptate și cărții, și bucovinenilor ignorați. Există atâta imprevizibil în a alege un subiect, încât nu știi niciodată cum va fi mâine și ce-ți va veni să scrii.

Poate că așa au trebuit să se așeze lucrurile, ca această minunată carte Capătul drumului să apară totuși, iar prin ea și interesul pentru Golgota Românească care presimt că este la fel de valoroasă. Îți mulțumim pentru interviu și suntem curioși să vedem cu ce altceva va veni nou Liliana Corobcă și, de ce nu, poate că vom avea parte de o o carte scrisă într-o altă limbă.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s