Exact ca astăzi, acum un an, am luat copiii, bagajele, am încuiat ușa apartamentului de pe malul Someșului, am mai verificat încă o dată cutia poștală și am plecat la aeroport. După mai bine de 17 ani stați în România, unde venisem la studii, îmbarcarea spre Londra a fost ca un salt spre un mare necunoscut. Or, necunoscutul sperie.

Emoții mari au fost legate mai ales de adaptarea copiilor la școli, la mediul nou diferit de cel cald și calm al Clujului. Acum, revenind în vacanță la Cluj, înțeleg că orașul va rămâne mereu ca un părinte la care voi reveni cu drag, care mă va aștepta la fel de cald și unde, probabil voi prefera să și îmbătrânesc. Totuși, de ce am decis să plecăm?

Întrebarea mi-a fost pusă la un post de radio din Chișinău, unde am fost invitată vara aceasta și abia atunci, după un an londonez, am putut contura un răspuns pertinent. Am dorit o schimbare, o confruntare cu lumea mare. Un bun antrenament pentru a cunoaște și evolua, a compara și a prelua. Un minunat exercițiu pentru copii de a interacționa cu o altă societate, de a se integra în noi comunități și de accepta că diferențele dintre culori, culturi, religii și moduri de viață fac parte din minunata paletă a lumii. Orice schimbare implică un risc asumat, dar, oare nu riscând doar și încercând să îți depășești condiția poți spune la final de ani că da, ai încercat-o și pe asta.

Noi, adulții, cred că ne facem griji mult mai mult decât e necesar în cazul capacității de adaptabilitate ale copiilor. Mai greu de fapt e cu noi – cu fricile noastre, cu tabieturile create și confortul care, de multe ori, ne plafonează. Ieșirea din acea ”zonă de confort” periculoasă, de altfel pentru orice tip de evoluție, este indubitabil însoțită de stres. Dar, privită ca și o deschidere către altceva, în final duce la acea stare de satisfacție: da! am vrut să văd cum e altă viață și culmea, a fost mai bine chiar decât m-am așteptat.

Știu, retrospectiva de astăzi nu este una haioasă, ca de obicei, dar sunt meditațiile mele privind în urmă acest an londonez și mai ales retrospectiva evenimentelor, ale stărilor și ale oameni frumoși pe care i-a adus în calea mea. Și doar pentru că am încercat, depășind orice barieră. Pentru că a avea haine și obiecte personale în trei case, în trei țări și prin pod pe la prieteni nu este tocmai un lucru confortabil, dar, nici motiv de a nu mai cunoaște alte zări și, mai ales, oameni diferiți. Oameni ce-și târăsc propriile povești și destine prin lume. Iar lumea e atât de fermecătoare încât e păcat să stai pe loc, mai ales când ai o șansă. Înapoi oricând poți da. Când vor cere oasele odihnă la băile sărate de la Cojocna și la Băile Termale de la Felix, destinații atât de apropiate Clujului, sunt sigură că exact aici voi reveni. La calmul și liniștea de pe malul Someșului. Dar până atunci, cărările ne duc spre noi aventuri.

Am mai realizat în acest an că ratăm multe, de altfel, tocmai din cauza confortului care ne seduce mieros. Nu avem curajul să trăim totul și din cauza așteptărilor false și mai ales ale ”momentelor potrivite”. De unde știm, însă, când e acel potrivit? Sau, mai facem greșeala de a ne lua după poveștile și experiențele altora, ratându-le pe ale noastre. De fapt, am învățat în timp să nu mai am așteptări – nici de la obiecte, locuri, dar mai ales, de la oameni. Să mă dezbrac de prejudecăți și de stereotipuri. Și lucrurile luate așa cum sunt, cu bune și rele, cu imperfecțiunile umane acceptate și cu greșelile personale asumate te fac să trăiești aici și acum, viu și adevărat, într-o realitate și nu într-o așteptare continuă a ceva mai bun, dar care încă nu e și neapărat va urma. Și dacă nu? Dacă exact ziua de azi a fost cea mai adevărată, plină de emoții, de oameni noi, de o cafea bună sau de cuvinte calde, atunci de ce să nu o savurăm?

Am învățat că și de e greu – poți privi lucrurile printr-o sticlă colorată și cât de sărac nu ai fi – tot ai ce oferi dacă ești Om. Știți de unde? De la moldovenii mei. Cât am râs în săptămâna în care am stat la Chișinău – nu am mai râs de un an întreg, cât am primit în acea săptămână – îmi va ține inima caldă până la următorul an. Iar ce nu am putut scăpa cu vederea este că în Moldova oamenii au un dar aparte – de a iubi viața, așa precum o au și de a căuta micile bucurii acolo unde nici un străin (londonez sau nu) nu le va vedea. Mereu cu optimism și mai ales cu glume bune. Chiar și de în țară e jale. O fi un mecanism de supraviețuire? Probabil. Acolo unde a murit speranța, te mai ajuta doar umorul.

Postarea de astăzi este despre mamele mele – Moldova și România – de fapt două bătăi ale aceleiași inimi!