Hoinar-hoinărel

Unsprezece luni și un jurnal

Și a fost seară și apoi dimineață. Și a fost ziua întâi.

Voi începe jurnalul cu seara de duminică, pentru că nu am putut să nu vă povestesc despre marea engleză pe care am văzut-o pentru prima dată și care ne-a așteptat cu o apă caldă și zi fără vânt – cum mai rar se întâmplă. Iar cadoul oferit de mare pentru a noi a fost refluxul, pe care nu îl mai văzusem niciodată până acum și care mi-a scos la lumină o mică parte din viața subacvatică plină de cuiburi de alge, plante marine, crabi care își căutau loc pentru dosit și multe scoici vii, care nu s-au rușinat să ne scuipe. A fost o descoperire pentru noi, adulții, darămite pentru copii.

 

Luni

Greu este după așa o experiență să te trezești luni dimineața și s-o iei de la capăt cu cotidianul banal și obositor. Iar sună ceasul la 7, snooze-ând de 3 ori (cine o mai inventat și snooze-ul ăsta, prost n-a fost). Iar fac trei sandwichuri diferite, pentru gusturi și vârste, diete și mofturi, încercând să nu le zăpăcesc din nou. Iar îmi dau seama, uitându-mă în oglindă că nu mai am 25. Mă lasă și memoria, observ de la o vreme, dar încerc să alung gândul și să mă focusez pe lucrurile mai pozitive. Se știe că luni e o zi grea pentru toți. Poate de aici vine tonalitatea în minor cu care m-am trezit.

Fiică-mea e trează de la 6. De atunci își tot aranjează coafura. Placa de păr sfârâie. Miroase a parfum și fixativ. Pe masă stă întins tot evantaiul de ustensile pentru un machiaj discret, dar se pare că foarte necesar la 14 ani. Aș zice ceva, dar îmi amintesc de diminețile mele de la aceeași vârstă, când mă chinuiam mult cu un breton care trebuia să stea neapărat țeapăn, ajutat de apă cu zahăr (fixativ de unde în acei ani?) și mă las păgubașă. Nimic nou sub soare. Adolescentele și preocuparea exagerată pentru exteriorul său. Cică așa e și normal. Fie. Trezesc băieții. Aceeași nemulțumire ”De ce tot globul nu mai învață, iar în Anglia e școală până pe 25 iulie?” despre care aud în fiecare dimineață. Același răspuns: ”Las că tare nu v-ați spetit anul astă. La cât de lejeră e școala de aici față de cea din România nu merită să vă plângeți!” Și iar nu ajungem la niciun numitor comuni și fiecare preferă să închidă subiectul. Cel mai mare – trosc – căștile în urechi și ”nu-te-văd-nu-te-aud” o ia la alergat spre școală. Iar iese pe ultima sută de metri. Să mai încerc să-l reeduc în acest sens? Sau îl va pune viața la punct? Mizez pe varianta din urmă, pentru că îl mai am pe cel mic, iar de ceva timp nu mă mai pot focusa decât pe o singură problemă. ”Hai, ieșim odată?” îi zic. Abia atunci observ că încă doarme din picioare. Răbdare pentru educație și consecvență cu al treilea nu mai am. Îl îmbrac în viteză, îi trag șosetele până la genunchi (acțiune greșită desigur, dar este o soluție de moment) și îi aburc ghiozdanul în spate. Dacă ar fi după el – l-ar uita în fiecare dimineață. Are ăsta micul alte priorități în viață și nu școala: universul, găurile negre, recordurile guinness, banuții pe care îi adună pentru că vine ziua frațlor mai mari peste o săptămână și neapărat vreo idee de afacere. Are certitudinea că dacă i-ar veni o ideea genială – nu ar mai fi nevoit să termine școala. Cu așa planuri mărețe îl și las la poarta școlii, de unde nu mai am dreptul să îmi însoțesc copilul. Gata – acum pot să mă gîndesc și la mine.

Fug la cursul de engleză. Fac o oră pe drum. Oameni de peste mări și țări. Culori, culturi, naționalități de care vrei și vrei mai puțin. Toți vin să învețe. Aflăm din dialogurile care fac parte din procesul de învățare că unii îs de peste 6 ani în Anglia și abia acum au venit la curs. Cică au stat prin comunitățile lor și au lucrat cu de-ai lor și nu au avut nevoie de engleză. Cum vine asta – să vii într-o țară străină și să nu te apuci să îi înveți limba??? Nu că nu aș mai cunoaște asemenea specimene, și nu doar în Anglia, dar în capul meu ceva nu se leagă la acest capitol.

Ies de la curs, verific messengerul, whatsup-ul și mail-ul. Din Cluj mă sună prietena mea care a rămas să se ocupe de firma de acolo pe care o administrez. Dumnezeu mi-a trimis oameni buni în jurul meu, știu și apreciez asta. Trebuie întocmite niște facturi, verificate niște calculele, închisă luna și efectuate niște plăți întârziate. Zilnic oscilez între trei lumi pe trei dimensiuni: Moldova – de unde am venit și unde îmi sunt rudele, România unde am stat în ultimii 20 de ani și Anglia, față de care raportez acum orice. Este incorect să compar mere cu pere și cu prune, așa este. Dar inevitabil o fac. Amân problema pe a doua zi. Acum trebuie să mă gândesc la ce mai este în frigider și alerg cu lista mai întâi pe la școală să îmi iau copilul cel mic și apoi la magazin. La cât de bine merg lucrurile în România în ultimul timp, zău că mi-ar prinde bine o ideea de afaceri de a lui ăsta micu. Că se cam îneacă barca…

Marți

Iar ceasul, iar snooze-ul, iar sandwichurile, aceleași ”De ce?”-uri. Hai că azi e mai bine. E adevărat că mi-am propus ieri să citesc un pic, dar am adormit trunchi. ”Așa a fot să fie” mi-am zis. Poate că este mai important uneori, pentru o atmosferă sănătoasă în familie, să fie mama mai odihnită decât mai citită. E un adevăr pe care l-am realizat târziu. Ei, dar așa e în tinerețe – le vrei pe toate și deodată. În drum spre cursul de engleză mai privesc o dată înregistrarea de la ședința de judecată a lui Dorin Chirtoacă cu audierea lui Grozavu, care s-a transformat miraculos din acuzat în martor. Pentru mine este un subiect sensibil. Mult prea. După ce constat în ce hal a ajuns justiția de la noi și în ce bătaie de joc și mascaradă s-a transformat, după ce mi-am amintit de acele filmări cu băiatul omorât în bătăi crunte în penitenciar (Andrei Brăguță, parcă), după ce au fost invalidate alegerile, înțeleg că sunt mai în siguranță aici, printre tot amalgamul astă de străini și într-o țară adoptivă. Fără nici o clipă de regret sau remușcare, sunt sigură acum că am procedat corect plecând. Și poate să mă învinuiască oricine de lipsă de patriotism sau de lașitate. Siguranța copiilor mei, dreptul la o viață demnă, la o societate sănătoasă și mai ales la o justiție corectă este mai presus de orice insinuări lirico-dramatice. Așa gândesc ca mamă, în primul rând. Pentru cei rămași în țară nu pot decât să îmi declar admirația și respectul, dar văd că în Moldova se îneacă nu doar barca, ci și tot portul cu ultimele corăbii rămase. Închid telefonul și mă comut pe realitățile văzute de pe geamul autobusului roșu etajat. Mă liniștesc la văzul tufelor de hortensii și ale bătrânilor eleganți care merg să își savureze cafeaua.

Apoi îmi amintesc cu groază că am de refăcut niște calcule pentru firma din România.

De ce a fost nevoie de atâtea modificări legislative care să sugrume micul întreprinzător? Pe cine deranjam, în fond? Ei, poate-poate se vor îndrepta lucrurile, pentru că observ că revolta oamenilor ia amploare. Da de se întâmplă o minune. Citesc că a fost demisă Laura Kovesi. Lovitură urâtă pentru justiția românească. Ziceam eu ceva mai sus despre barcă….

 

Miercuri

Idem, ibidem primului rând a zilei de marți.

Examen la engleză. Avem de scris o plângere pe orice temă. Adică ne putem lega de orice. Am mai spus-o și repet – pe lângă faptul că Anglia oferă beneficii și ajutoare sociale, gratuitate în învățământ și sănătate, noi, emigranți suntem învățați din start cum să scriem o plângere. De-a râsu-a-plânsa. Ș-apoi se miră englezii că au năvălit cam mulți. Dar măcar cei veniți învață limba și nu le reproșează englezilor că ”ne govoriat na celoveceskom iazâche”. Mă sună soțul meu. Nu găsește bilete de avion pentru a veni acasă în week-end. O fi legat de meciul de fotbal care urmează? Greu de zis. Mort-copt caută soluții pentru că luni cel mai mare împlinește 16 ani. Cum fără tati la un astfel de eveniment major?

Ajung la școală – primesc un plic. În el este prezentată situația școlară a fiului meu mai mic. Una similară am primit și în iarnă. Acum trebuie să le compar doar și să văd unde a evoluat și unde mai este de lucru. Fără medii pe clasă, fără clasamente, fără note cerșite și ură semănată între colegii care se compară între ei (în sistemele românești și din Moldova așa a fost). Fără ”prostul” sau ”tocilara clasei”. O soluție genială, care descurajează comparațiile cu capra vecinului și ne oferă un raport față de propria evoluție. Așadar – se poate! Aflăm că învățătoare pleacă de la anul. Mămica românca a sugerat să adunăm câte zece lire. Nu s-a opus nimeni. În fiecare an în Anglia se schimbă învățătoarea și asta pentru ca să nu existe favoriți și pentru ca elevii să se obișnuiască cu diferite stiluri de predare. Aici încă mă mai gândesc dacă e bine pentru copilul meu, care de-abia s-a obișnuit cu Danka și simt că va fi cu scârț la începutul noului an școlar.

Primesc un sms de la cel mai mare. A întârziat. Pentru asta are ”detenție”, adică va sta o jumătate de oră după cursuri într-o sală pentru a-și face temele. Asta e! Viața ne pune la punct pe toți.

Apropo. Astăzi joaca Croația cu Anglia. Nu pricep mai nimic în fotbal, dar văd că englezii se pregătesc pentru eveniment. Peste tot se vorbește despre asta, se arborează steagul Angliei pe geamuri, balcoane și mașini. După ani de zile de înfrângeri astăzi au o șansă.

Ar trebuie să îmi exprim și și eu solidaritatea? Cred ca da. Așa ar fi ”politically corect”.

Joi.

De dimineață același ritual în bucătărie. Cel mare îmi zice delicat că iar i-am pus sos de roșii în loc de maioneză la sandwichul cu șuncă. Și îmi sugerează să îmi notez pe frigider compoziția, ca să nu le tot încurc. Mda, asta îmi dă de gândit. Fiică mea, cea-trezită-de-la-șase îl duce pe Mihai la școală ca eu să pot să fug la un consult medical, pentru care am fost programată încă din mai. Aici așa funcționează:te duci la medic, zici care e problemă, iar acesta îți cere o programare la specialist și te întreabă dacă ai nevoie și de translator. De data asta îi zic că mă descurc și fără. Apoi îți vine scrisoare acasă cu data și locația spitalului. Ajung ghidată de google maps și, evident că, nu găsesc intrarea. Sun la numărul clinicii. Îmi răspunde un domn care mă întreabă apoi dacă sunt româncă. Bingo! E tot român și îmi explică pe unde să intru în spital. De condiții – nici nu mai zic. ”Vă simțiți ok?”, ”Aveți nevoie de ceva?”, ”Sunteți în regula?” Cam asta am auzit pe toată perioada investigației. Iar apoi, pentru că venisem pe nemâncate, am fost anunțată că există aparate de ceai și cafea în sală, să mă servesc ca să prind forțe. Și totul, desigur, gratuit. Rezultatele investigațiilor vor fi trimise medicului de familie peste cinci zile. Atât. M-am simți a câta oară într-n film SF. De când am ajuns în Londra mereu compar și compar și îmi dau seama totuși că diferențele sunt enorme. Beau cafeaua, privind la televizor știrile despre vizita lui Donald Trump în Anglia. Off, politica asta…

 

Mă întorc spre casă, făcând poze peste poze clădirilor vechi, care pentru mine sunt bucăți de istorii. Surprind control în autobus, deja a doua oară în aceeași zi. Ne verifică cardurile de transport. Nu există negociere. Un grup de tineri face scandal pentru că nu au plătit și sunt rugați să coboare. Doamna zdravănă, de culoare, își cere scuze de la restul pasagerilor pentru disconfort și sună la poliție. Adolescenții coboară în fugă, iar după ce se închid ușile, nu se rușinează să își arate degetele din mijloc, colorate (și albe și măslinii deopotrivă), ca să își exprime revolta. O privim compătimitor pe doamna care i-a dat jos. Jobul altuia mereu pare a fi mai ușor. Asta până nu te pui în pielea lui un pic.

Vin acasă în speranța că voi scrie despre lunile mele londoneze, care au apărut ca și o soluție pentru a nu răspunde mereu la aceleași întrebări despre cum e aici și ce mai e nou. Dar se pare că în luna aceasta, jurnalul pe care îl scriu acum va fi suficient. Îmi sună telefonul. Nepotul unei prietene a venit în Londra și mă roagă să îi caut un servici. Încep a suna în stânga și în dreapta. Oameni suntem. Trebuie să ne ajutăm.

Fug la școală, apoi la cumpărături. Mâncare, călcat, curat – ca orice femeie fericită :).

Seara verific traficul de pe blog. Se pare că ultima poezie despre străbunica mea, din rubrica #duminicaezidepoezie, a atins corzi sensibile. Primesc mesaje în care unii cititori îmi scriu că versul alb este unul apreciat acum, iar alții care îmi zic că nu înțeleg acest tip de poezie, fără rimă. Este o dilemă și pentru mine încă. Dar scriu așa cum simt. În fond, autenticitatea vine din emoția pură. Și consider că asta contează cel mai mult în cazul versurilor.

Vineri

Este ziua preferată a tuturor pentru că orele se termină mai repede la școală. Fiică-mea îmi cere patru lire pentru un spectacol pe care îl vor avea la școală. Cel mic mă întreabă de departe dacă mai am bani pe card, că vrea să își mai cumpere ceva batlepass-uri pentru Fortnite – oricum nu înțeleg nimic și îi zic că dacă are bani adunați – poate, de ce nu. Din bugetul lui, desigur. Cel mai mare iar zâmbește pe sub nas – este singurul care știe să își adune banii. Asta tot a învățat-o cu timpul. Știe că și el a trecut prin etapa prin care trece acum Mihai – gestionarea incorectă a bugetului – sedus fiind mereu de noi tentații, dar e sigur că doar așa se învăță. Prin greșeli. Și apoi la sfârșit de lună când cel mic va ajunge să împrumute bani de la fratele lui – ăsta îi va explica ce cheltuieli inutile a făcut. Educația financiară tot din copilărie trebuie făcută. Altfel o dai în bară mai grav la maturitate.

Au plecat împreună spre școală. Astăzi am timp în sfârșit să scriu. Cafeaua, laptop-ul în față. Restul paginilor le închid. Îmi distrag atenția. Și înțeleg că scriu tot ce îmi vine în minte acum și nu ce mi-am schițat ca plan. O fi instantaneul mai viu și sincer? Poate. Las textul așa. Între timp pregătesc în oale câte ceva, așa ”ca printre altele”. Că doar vin la amiază copiii flămânzi. Iar scrisul este așa o chestie – nici ocupație serioasă nu poți pretinde că este și nici bani nu aduce. Așa că prioritatea o are oala plină. Cel puțin atâta timp cât încă am pentru cine găti. Apoi vor pleca și ei în lume…

Fug la magazinul unde fac voluntariat. Două ore pe săptămână este minimumul obligatoriu. Stau la casierie, încasez bănuții. Schimbăm politețuri cu clienții. Colegul indian, Mucash, iar mănâncă din ce i-a pus soția în caserolă – fructe și legume. Dietetic totul, dar pline de condimente. Managera româncă, Marinela, mereu plină de viață, revenită din vacanță povestește despre Sardinia. Voluntara iraniană, Minu, se plânge de căldurile care au fost săptămâna asta, iar tinerelul nou-venit din Franța, face și el voluntariat pentru a învăța limba engleză. Începem a ne da toți mari că știm și noi franceza și dă-i cu expresii învățate la școală. Pufnim în râs. Râd și clienții.

Fug să îl iau pe Mihai de la școală. Îmi zice că îi este dor de prietenul lui polonez, Kaspar, care s-a întors înapoi în Polonia cu familia, după nouă ani de stat aici. O fi din cauza fricii Brexit-ului? Pe drum îmi zice că astăzi li s-a citit povestea despre doi pinguini homosexuali care au înfiat un pui mic de pinguinaș. ”Care este morala poveștii, mamă?” mă întreabă. Îl rog să mă lase un pic să mă gândesc. Modernitatea necesită timp de updatare. Iar eu vă ziceam mai sus, că mă focusez mai greu de la o vârstă încoace. În cazul dat nu reușesc chiar deloc.”Hai mai bine să îți citesc din ”Jurnalul unui puști!”” îi zic. Deja nu îmi mai pare o lectură tocmai nepotrivită, comparativ cu cea de la școală. Pentru prima dată în viață realizez că nu pot contura o morală imparțială a unei povești. De fapt a mai fost una – ”Hensel și Gretel” pe care așa și nu o înțeleg definitiv. Chiar nu sunt în stare. Și de ce a fost nevoie să le citească în clasa a treia asemenea poveste? Poate să scriu o plângere, că tot am învățat la curs? Sau dacă tot am venit într-o altă lume să încerc să mă obișnuiesc cu regulile casei? Cred ca ar fi mai ușor pentru toți.

Astăzi trebuie să vorbesc cu mama. Nu am vorbit deloc săptămâna asta. Curios lucru se întâmplă de la o anumită vârstă. Mama îți devine cel mai bun prieten. Exact ca în bancul ăla vechi: cuvintele ”ortopedic” și ”reumatism” devin subiecte comune de discuții. Și îți dai seama că în copilărie o vedeai cu alți ochi. Acum văd copilul din ea, femeia din ea, luptătoarea din ea. Cum de a reușit să țină casa sătulă în timpurile în care nu se dădeau banii cu jumătățile de ani? Cum găsea soluții mereu, de ne împletea din pulovere vechi, haine noi, și din bucăți de stofe primite cadou, ne cosea rochii și fuste? Nu înțeleg nici până astăzi. Ea este eroul meu în viață. Iar de tata – nici nu mai zic – dragoste în formă pură necondiționată. Părinte fiind, realizez cât de mult a contat amprenta paternă asupra devenirii mele. Și iar simt ochii plini de lacrimi, chiar și de au trecut deja 8 ani de când nu îl mai am. Îmi doresc să reușesc să își amintească și despre mine copiii la fel. Cu mult dor. Atâta vreau.

Și mă culc cu gândul la faptul că sunt toți bine, sănătoși și au un acoperiș deasupra capului. Ce îți poți dori mai mult de atât? Adevăr simplu auzit încă de la străbunica, dar sensul căruia îl înțeleg abia acum.

De-am avea un pic mai multă înțelepciune, viața ar putea fi privită printr-o altă paletă de culori….

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s