Studenție

Institutul meu de Arte

institutul de arte

În ultimul an de liceu dilema mea cea mai mare a fost la ce facultate să dau admiterea. Cu matematicile și fizicile nu mă aveam bine deloc, chimia reprezenta spaima viselor mele cele mai profunde, româna era bunicică doar pentru Litere nu aveam răbdare și nu mă vedeam stând prin biblioteci toată viața. Așa că, ca oricărei tinere de 16 ani mi-a venit inspirația – voi da la Arte, la Actorie. Nu că aș fi avut aspirații artistice înalte, ci pentru că, în mintea mea, atunci când nu știai să faci mai nimic, te făceai actor. Fericirea din ochi mei a dispărut atunci când tata a spus clar și răspicat – Nu! Și asta chiar nu ii stătea în firea tatălui meu, profesor la Arte de mai bine de 30 de ani pe care contam că îmi va facilita totuși admiterea. Degeaba mi-am încercat toate manevrele forte de convingere – nimic și gata. Am obținut, în schimb, o excepție de la regulă. Să dau admiterea la Arte, doar că la Culturologie (acum se numește Management artistic, dar tot șomeri continuă să producă), pentru că la Arte admiterea se dădea cu o lună înaintea celorlalte facultăți din țară. Talentul este așa o abilitate, să zic, subiectivă, astfel că până nu încerci marea cu degetul, nu ai de unde să știi dacă ești genial sau nu. Și dacă nu reușeai, mai aveai timp să te îndrepți spre o meserie mai pentru oameni cu picioarele pe pământ. Și cum la Jurnalistică, facultatea la care intenționam să depun, de fapt, actele, locuri erau puține la buget, iar de contract în familia mea nici că se pomenea, m-am prezentat la examene la Arte, pentru a mă asigura cu un loc printre studenți. Am recitat din Nichita Stănescu ”A venit toamna,/ acoperă-mi inima cu ceva…” frumos, jalnic, cu o lacrimă în ochi și gata, am fost admisă! La secția fără frecvență. Cu un colectiv total neașteptat: în afară de colega mea de bancă, o fetiță tinerică, care intenționa să facă două facultăți în paralel (ca să se asigure, la fel ca mine) grupul meu consta din domni și doamne cam de vârsta mamei mele, veniți de prin raioane, angajați și directori ai Caselor de Cultura regionale, care veniseră disperați să obțină o diplomă de studii superioare în domeniu, pentru că se zvonise despre o lege care îi va zbura de la serviciu, în caz că nu au diploma necesară. Haz de necaz. Mai ales, la orele de limba franceză, în care acești colegi ai mei încercau să adune toată franceza din satul lor natal, sunându-și copiii de la telefonul fix din holul instituției și încercând să răspundă la ore cât mai franțuzește ”aujourdhui  nous avons préparé …  Niște adulți cărunți și cu chelii, oameni care aveau și animale pe lângă case și pământuri de prășit, puși într-o postură hilară de-a dreptul, de-a se simți mici și neputincioși. Una dintre colege, Olga, lucra la vama din Leușeni, parcă, și era un pic mai îndrăzneață. Ea, împreună cu Liuba cea cu ochi frumoși și cu ”strelci” negre și bine conturate la ochi și cu Domnul Topor, președinte de Centru Cultural din nu știu ce sat, o luau mai cu glumele pe profesoara tinerică de franceză, ridiculizând și mai mult situația în care se aflau. Domnul Topor îi tot promitea că dacă trece examenul o ia de noră pentru fiul lui – gospodar de-a dreptul și cu ceva pământuri pe acolo și îi tot arăta poza din portmoneu. Iar argumente de genul că franceza nu este cea mai importantă pentru un artist, pentru că arta nu are nevoie de traducere, a funcționat. Fata a fost drăguță, mai degrabă miloasă și nu ne-a chinuit foarte tare – trecându-ne ”admis” la toți pentru că am știut să declinăm verbele ”avoire” și ”etre”. Vrăjeala asta însă nu a trecut și la ora de Logică – altă piatră de încercare pentru colectivul meu de ”tineret”. Cu logica nu te pui și mai ales, cu profesorul de logică, un domn burtos, sever, care pe lângă orele de la Arte, mai avea ceva funcție frumușică. Așa că am tocit toți împreună definițiile și schemele cu un R (adică rațiune) mare, încercuit în mijloc și săgețile de jur împrejur și ne-au băgat pe noi, astea două mai tinerele, la înaintare, ca să salvăm pielea colectivului. Atât îmi mai amintesc de la acel curs. De fapt, cam puține și de la multele celelalte. Ce nu pot uita, însă, este atmosfera din interiorul Institutului. Îi priveam cu invidie și admirație pe cei, care totuși au intrat la secția Actorie și Regie. În sălile lor de repetiții, pline de fum dens, că se fuma la greu, se jucau scene haioase, se trăiau drame și vieți adevărate, cu copii nou născuți legănați printre scaune de colegi, când părinți erau în scenă. Cu nopți repetând scenarii, întinși grămadă pe saltelele vechi de pe lângă calorifere. Intram în acele săli pentru a-i privi dintr-o parte, pentru a le admira curajul și nebunia de a-și urma visul, chiar dacă, ulterior, pentru majoritatea dintre ei, această meseria a fost începutul sărăciei și al plecatului peste hotare. Sau al unui bussines de tipul ”cupi-prodai” înjghebat din disperare. Cu excepția câtorva, care au prins posturi de prezentatori de știri, pe la diverse canale media și a unităților care au reușit să ajungă în teatre, restul și-au dus dezamăgirile și neîmplinirile pe umeri toată viața. Știa tata ce știa.

Am intrat ulterior și la Jurnalistică – tărâmul făgăduinței – cu bursă chiar – și puteam să nu mai calc pe la Arte. Dar de două ori pe ani, în vacanțele de la USM, mergeam în continuare la puținele cursuri și examene de la Culturologie. Iar după ce am plecat la Cluj, tot în vacanțe susțineam examenele, învățând în tren, an de an. Pentru că îmi erau toți dragi și nu am vrut să îmi abandonez ”barca”. Pentru că atmosfera din Institut era una magică. Iar ceaiul cu lămâie de la barul din subsol avea aroma libertății gândului și a exprimării artistice. Balul de final a fost, la fel, unul de pomină. Am fost nevoită, însă, să renunț la cel de la Cluj, pentru că au fost fixate în aceeași zi. Îmi pare rău acum că am ratat niște momente faine și mai ales niște dansuri, inclusiv cu Domnul Emil Boc, simpaticul profesor de Drept Constituțional, viitor Prim Ministru al țării și Primarul actual de Cluj, care le-a dansat pe toate fetele la rând și pe care îl simpatizam fără excepții. Ca o paranteză fie zis, avea Domnul Boc o memorie incredibilă, de a ne cunoaște pe fiecare student pe nume și de a ne zice notele luate la teste, fără a se uita pe vreo hârtie. Dansul acela nedansat mi-a rămas în minte de atunci. Ca și un mic regret. Dar asta este. În schimb, am avut parte de un mare chef la barul din parcul de lângă Institut, cu vin din beciurile colegilor mei și plăcinte coapte de soțiile acestora și trimise cu autobusul. În acele case, unde s-au copt plăcintele, se sărbătoreau fotoliile călduțe de la Cluburile Raionale, ștampilate frumos acum pe diplome de carton. Cu multe sârbe și cu hore, așa ca la țară, cărora le făceam față cu greu, orășeanca de mine în rochia roșie mulată, pe care o aveam încă de la balul de absolvire din liceu și pe tocuri, pe care așa nu știam să merg. Iar Domnul Topor, care își luase ”admisul” de la franceză, și cam multe pahare peste doza zilnică recomandată, uitase de promisiunea dată profesoarei tinerele și mă tot ”încerca” de noră pentru frumosul lui băiat.

Zilele trecute am dat de poza noastră de grup – ”venetka” – de la acea promoție. Anul 2000. Și mi-am amintit de ei, oamenii care au existat, pentru o scurtă perioadă de timp în viața mea și pe care am știut încă de e atunci, că nu prea mai am cum să îi mai revăd…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s