Travaliu creativ

Un soare aproape fericit

Am numit-o Om-soare pentru căldura pe care o emană, pentru versurile care pansează și pentru sinceritatea asumată. Am aflat apoi că avem prieteni comuni și că, ironia sorții, de fapt ne-a unit dragostea pentru vers. Sau cum zicea însăși Carmen – ne-a născut aceeași mamă – poezia. Versurile ei pansează suflete, iar menirea ei de a pune pansamente atunci când doare vine și prin meseria ei de asistent medical. Vede moartea de mai multe ori pe zi. Simte durerea celor suferinzi. Transmite emoțiile așa, cum numai ea știe – Carmen Secere, noua voce a poeziei românești.

31947768_1741444229282911_1293733145572540416_n

De când s-a născut în același corp un alt suflet, cel de poet și cât a durat travaliul?

În același trup au locuit dintotdeauna poezia și restul. Mă știu doar scriind. Public scriu de aproximativ un an de zile, deci, vorbind despre lumină, travaliul a fost lung și fără anestezie.

Povestind într-o seara cu tine, despre cei cu suflete sensibile, cei pe care sensibilitatea îi face mai vulnerabili, am ajuns de comun acord la adevărul că formatul sensibil nu poate fi ”up-grad-at”. Și, atunci, te întreb, care ar fi primul ajutor acordat celor suferinzi de ”inima rea?”

Niciun om nu este în totalitate rău, așa cum niciun om nu este în totalitate bun. Cred în emoție. Știi ce tratament este administrat pe ureche, în caz de urgență? Cuvintele care mângâie.

De ce doare, atunci când încă mai doare?

Doare pentru că suntem durere. Pușkin spunea că „durerea este soarta celor vii.”

Cine ți-a citit prima dată din Pușkin?

Tatăl meu. El a fost omul care m-a învățat cititul din spatele cuvintelor. Îi plăcea literatură rusă, iar eu am ajuns să iubesc descrierile. Lui îi datorez cerul meu liric. Zâmbești, tată, așa-i? 🙂

Așadar, să înțeleg că ești fata tatei?

Care fată nu este fata tatei?

Poate cea care nu a avut norocul nostru?

Când ai simțit că vrei să demisionezi de pe acest pământ? Citez:

zilnic prinşi între două inele
executăm un salt echer înainte
fără întoarcere
o rutină devenită regulă esenţială
pentru supravieţuire

nimeni nu îşi lipeşte urechea
de centrul pământului
să respire bătăile tuturor inimilor

în pauzele publicitare
intrăm fraudulos pe uşa din spate
în filmul vieţii altora
ocupăm ostentativ locurile primului rând
şi ţinem lecţii de moralitate
spărgând seminţe a lehamite

suntem combinaţia
care dăunează grav sănătăţii
iertaţi-mă
eu cobor la prima…

Revolta pe care o exprim în texte vine din faptul că ne-am îndepărtat de lucrurile simple, complicându-ne inutil existența. Suntem indiferenți, ne grăbim și culmea, ne prefacem atât de bine că ne pasă. Din această cauză, aș vrea să cobor la prima.

Apropo, la ecografie se văd cicatricile sufletului?

Doar cu ochii închiși.

Dacă nu le aveai atât de adânci, cicatricile, crezi ca ai fi fost la fel de frumoasă?

Am învățat să mor de câteva ori, așa cum învăț să trăiesc în fiecare zi. Și nicicând n-am fost mai frumoasă ca-n învierile mele interzise.

Cum bate inima unui viu mort?

Îi lipsește a doua bătaie a inimii. Incomplet este o stare pe care nimeni nu și-o asumă.

Dacă auzul este ultimul simț care se stinge în procesul morții, ce ai fi vrut sa auzi ultima?

Mama.

De ce ne cărăm pietrele după noi, o viață întreagă?

Pentru că în ele ne sunt poveștile, din ele ne compunem și ne recompunem. Încearcă să le arunci și vei vedea cât de goală te găsești. Sau nu te mai găsești.

Ce usucă cel mai mult sentimentele unui om?

Neiubirea. Nu lăsa o floare fără apă, dar nici nu trece pe lângă ea fără să-i simți parfumul. A primi și a dărui, în egală măsură. Acesta este, după umila mea părere, echilibrul vital.

Unde nu se poate ierta?

Cel mai greu se iartă în fața oglinzii. Pacea cu tine înseamnă vindecare și când te obișnuiești cu boala, îți ferești privirea. Dar se iartă. Peste tot se poate ierta.

În ce anotimp vei șterge cu creionul ”aproape” de pe coperta primei tale cărți de versuri ”Aproape fericiți”?

Întotdeauna am încurcat anotimpurile și dacă ninge, nu înseamnă că neapărat e iarnă. „Aproape” mi se pare fericirea absolută. Și e fără anotimp.

30652268_1808864115836701_408131401901146112_n

Aici te las să îți plasezi tu însăți o întrebare pe care nimănui nu i-a dat, încă, în cap să te întrebe. Dar aștept și răspunsul.

De ce iubesc elefanții? Pentru că devin roz când îmbătrânesc. 🙂

Da? Pe asta nu o știam…Fain! Și, atunci, cum devin oamenii care îmbătrânesc?

Frumoși. În sfârșit, frumoși.

Primele 200 de bucăți de ”Aproape fericiți” s-au dus ca pâinea caldă. Ce urmează?

Nu-mi fac planuri. M-am obișnuit să fiu luată prin surprindere. Mă agăț de visuri. Ăsta e mersul meu. Să vină alt mâine și mai vedem. Până atunci, hai să dansăm!

Mulțumesc mult, dragă Carmen. Atunci, dans să fie!

34015797_1696702837043660_3499329328880025600_n

2 gânduri despre „Un soare aproape fericit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s