Când ard copii, mai moare-o inimă de mamă

Înmormântată-n propria căință

Și sfâșiată-n mici bucăți de carne

Va sângera pe veci de neputință.

Când ard copii se împietrește-un chip de tată

Și sufletu-i răpus bolnav rămâne

Olog de simțuri, lacrimi tari de piatră

Rămân blocate-n lungi și-adânci suspine.

Când ard copii – pierdută este acea țară

Ce i-a ținut captivi în uși blocate

Și s-a făcut că nu le-aude ruga,

Că aer nu mai au. Că-i foc și-i moarte.

Ardev-ar sufletele-n-nesfârșite chinuri

Ființe josnice cu chipurile-opace

Pentru cei arși, ce-au scris ”Adio, mamă”

În țara lor, ce i-a jertfit în zi de pace…