Când ard copii, mai moare-o inimă de mamă
Înmormântată-n propria căință
Și sfâșiată-n mici bucăți de carne
Va sângera pe veci de neputință.
Când ard copii se împietrește-un chip de tată
Și sufletu-i răpus bolnav rămâne
Olog de simțuri, lacrimi tari de piatră
Rămân blocate-n lungi și-adânci suspine.
Când ard copii – pierdută este acea țară
Ce i-a ținut captivi în uși blocate
Și s-a făcut că nu le-aude ruga,
Că aer nu mai au. Că-i foc și-i moarte.
Arde-v-ar sufletele-n-nesfârșite chinuri
Ființe josnice cu chipurile-opace
Pentru cei arși, ce-au scris ”Adio, mamă”
În țara lor, ce i-a jertfit în zi de pace…
2 gânduri despre „Când ard copii”