Fost-am copil odată

Și dintre toți, nimeni nu a mai rămas în Moldova…

Prospectul_Pacii_(1980)._(17971757121)

Și-n anii ăia totul părea posibil. Toate erau noi și spontane. Eram atemporali și nelimitați. Eram, cred, cei mai fericiți!

De grija examenelor de admitere la facultate scăpasem. Absolvisem anul întâi de Jurnalism de la USM, iar media mare îmi permitea să solicit o bursă în România. Am și bifat trei orașe pe hartă – Cluj-Napoca, București și Iași. Nu că tare aș fi știut până atunci diferența dintre ele, doar că doream să plec cât mai departe de casă. Să plec cu adevăratelea. Așa credeam eu că mă voi maturiza forțat – fără părinți sub coastă, fără pachete săptămânale și mai ales fără vizite inopinate pe la miez de noapte. A și funcționat. Doar că, totuși, prea departe mi-a părut apoi Clujul, peste vreo 10 ani, când legănam deja doi copii și am realizat cât de mult îmi lipseau părinții. Înțelepciunea vine din păcate, cu timpul, dacă mai vine vreodată.

Dar acea ultimă lună, în care așteptam să urc în trenul Chișinău-Iași și apoi Iași-Timișoara a fost magică. Plină de așteptări și emoții ale necunoscutului. Primul plecat de acasă, din camera mea, cu vedere spre Porțile Orșului, la un cămin cu cinci suflete în cameră. Marele noroc a mai fost, că venea și prietena mea cea mai bună din clasă, Natașa, la Cluj. Obținuse un transfer după primul an de Arhitectură. Noroc chior pe amândouă. Planuri înaripate și imaginate nopți la rând, când dormeam una pe la alta și ne puneam părul pe moațe de hârtie. Ca să fim crețoase, să ne mai înnoim look-ul. Nu mai aveam răbdare.

În una dintre acele nopți, fără somn, ne venise ideea genială de a organiza o seara de petrecanie. Ca la armată. Numai nu prea știam unde. ”Hată” liberă nu avea nimeni. Decât un singur prieten. Al verișoarei mele. Dan. Părinții lui erau plecați din țară, iar Dan, care tocmai fusese admis la Facultatea de Drept, se oferise bucuros să ne găzduiască, chiar și de nu cunoștea decât două persoane din gașca noastră. Cu o singură condiție însă – să facem curățenie după.

Ca și o mică-mare paranteză, vreau să vă povestesc un pic despre invitați. Printre vecini, prieteni, colegi de școală și rude, mai urma să vină și Ahmet, colegul de facultate de la Arhitectură din Chișinău al Natașei. Fiind fiul Ambasadorului Turc, venit la Chișinău de un an, se lipise de gașca noastră natural cumva. Ca să scape de singurătate. Eram singurii lui prieteni de atunci. Se plimbase deja prin vreo trei țări și se săturase să tot schimbe facultățile. Abia acum înțeleg cât de greu îi era. Ahmet ne însoțea bucuros peste tot – și la Bubuieci, la casa Irinei, unde descoperise beciul cu bunătăți din borcanele de trei litri. Și la Dobruja, la Sergiu, unde mergeam și făceam frigărui, fiind sfătuită de tanti Silvica, mama lui Sergiu, să nu îi las să bea prea mult și mai ales să nu adoarmă pe prag. Ca să nu răcească. Iar dacă totuși se întâmplă, să îi trag cu tot cu țol în casă. Iar dacă cumva, Doamne ferește, nu le va mai ajunge băutură, mi-a zis unde mai ține ascunsă o sticlă de cogniac. Dar că încercăm totuși să ne ajungă. Sfaturi chiar utile, de altfel.

La Dobruja, Ahmet a adus-o și pe sora lui (i-am uitat numele), cu șapte cercei în ureche și unul în nas, ca să îi arate și o altă fațetă a Moldovei. Nu doar dineurile oficiale de care, ne-au povestit, că se cam săturaseră. Vai, și ce frumos au stat până dimineața, la povești, în drum, sora lui Ahmet și cu Oleguș al nostru, vecinul lui Sergiu, sprijinind gardul plin de buruieni. Turcoaica, nevorbind nici o iotă româna sau rusa, iar Oleguș – engleza sau turca! Vorbeau emoțiile aburite. Astăzi Oleguș își mai amintește că numele ei însemna ceva floare în limba turcă. Dar care anume – nu mai contează.

Drept răsplată pentru serile petrecute împreună, Ahmet, ne-a invitat la masă la el acasă. Toată gașca. Să îi cunoaștem părinții. A fost primul nostru dineu oficial, la invitația unui ambasador, de nici nu știam cum să ne îmbrăcăm și mai ales cum să ne comportăm. Să ne mai punem moațe sau era să părem prea de tot? Noroc că am avut minte să ne lipsim de ele. Apoi, ambasadorul ne-a invitat la meciul de fotbal ce urma să să se joace între Galatasaray și ”Constructorul” Chișinău pe 26 septembrie. Era anul 1996. Doar că a trebuit să stăm în tribuna suporterilor turci, de nu am scos nici un sunet tot meciul. Și ne-am simți un pic de trădători. În schimb, a fost primul meci de fotbal la care l-am dus pe frate-mi-o Lucian, copil de 8 ani pe atunci, și pe care l-am tăbârcit apoi tot drumul de pe Ismail până la Porțile Orașului, în gât, pe rând, împreună cu toții din gașcă, pentru că era trecut de doișpe noapte și ratasem toate troleibuzele.

Seara de petrecanie, însă, de la Dan a fost cea din urmă seară, a noastră, împreună. Noi cu Natașa am făcut ardei umpluți la Dan în bucătărie. El avea doar humus trimis de părinții din Israel și, ce m-a surprins atunci, avea vitamine colorate pe care le lua cu regularitate. Nici nu văzusem până atunci din alea. Găteam pentru prima dată. Totul la ochi, fără tutoriale și google-uri. Am mai adăugat ba apă, ba sare, ba knorr și parca ceva ne ieșise. Tare i-au mai picat cu tronc la inimă ardeii noștri lui Ahmet. Și sincer vorbind, am observat că era cel mai puțin pretențios dintre toți. Am și dansat. Dar mai ales am cântat. Mult. Și mai ales tare. Dan, care ulterior abandonase Dreptul în favoarea Colegiului Muzical ”Ștefan Neaga”, ne-a încântat cu piese compuse de el. Și la chitară, dar și la clape. Ne-am și înregistrat cântând pe ceva casete, de le am și acum pe la mama prin debara. Și în pofida faptului că Dan a devenit între timp o vedetă internațională și scoate hit-uri pe bandă rulantă, piesa mea preferată va rămâne mereu acea scrisă pe versurile lui Păunescu și interpretată la chitară, spre dimineață, despre o iubire imposibilă ”Și-atunci fecioara hotărâ să moara”. Ne-am petrecut, ne-am luat rămas bun, ne-am lăsat unii altora poze cu mesaje și da, am făcut curat. Că doar am promis…

Apoi, a urmat și ziua, când tăbârcind o geantă mare de rafie, din aia în pătrățele alb cu albastru și cu fermoarul care se strică din prima, am urcat în trenul spre Cluj. Trei. Eu cu Natașa și cu Pavel, actualul ei soț, cu care se cuplaseră în noaptea romantică de la Dan de acasă. Fusese ceva magie în acea noapte, vă ziceam eu. Sergiu a urcat în trenul de Sibiu. Irina a plecat în Italia.Vecina mea Tania s-a mutat în Ukraina. Vară-mea e în Canada. Frate-mi-o e și el în Anglia. Iar Ahmet a revenit în Turcia și mi-a trimis peste vreo 10 ani, poze pe mail, cu soția și fetița. Facebook nu are. Dan a făcut înconjurul lumii cu concertele sale, dar nu uită să îmi mai răspundă la mesaje pe messenger sau să le da câte un like copiilor mei, căror nu le vine să creadă că acel Dan flocos, din pozele mele învechite, este cel de la televizor. Iar ”Freedom” și ”Dragostea din tei” au fost piesele lor preferate pentru mulți ani.

Dacă mă uit mai bine în poze, simt două stări contradictorii. Prima, ar fi magia acelei seri de rămas bun, iar alta, tristețea plecării tuturor din țară. Poate, doar, Oleguș, vecinul lui Sergiu, a mai rămas în Moldova, nu știu. Restul nu s-au mai întors acasă…

2 gânduri despre „Și dintre toți, nimeni nu a mai rămas în Moldova…

  1. Dacă altădată plecările aveau cap compas România, acum auzi de Anglia, Canada, Italia, Ucraina…
    Cum altfel? Noi înșine am plecat de acasă cu destinații pe tot mapamondul. Ne-am răspândit. Să ne adunăm măcar în cuget, de se poate.

    Apreciază

Lasă un comentariu