La înmormântarea lui am mers oarecum nedumerită. Nu se poate, mi-am zis. El, legenda vie care deschisese în 1979 ediția festivalului de cinematografie de la Cannes, el, sex-simbolul anilor ’80, adorat de zeci de mii de admiratoare ale filmului, el – basarabeanul care ne dusese vestea în lume, el – Zobar, nu putea să moară atunci, în acel 20 decembrie al anului 2003.

La el acasă am văzut pentru prima data o canapea de piele și lemn masiv, adusă de prin străinătate și primii blugi Levis originali, cumpărați pe când făcea înconjurul lumii dar și primul sacou de catifea veritabil, cu care defila la invitații pompoase. Cu acela fusese și la Cannes. În casa lui venea deseori tatăl lui spiritual, Emil Loteanu, iar la mesele întinse de sărbători, am văzut ce înseamnă oameni valoroși, am auzit discuții neînțelese pe atunci, dar intuite ca fiind profunde, pentru că nimeni nu îndrăznea să le întrerupă sau să vorbească în paralel. Da, și se pomeneau nume de vedete pe care le văzusem doar la televizor și totul îmi părea rupt de realitate. Se râdea zgomotos, atât de tare și cu poftă, că acel râs îmi răsună și astăzi în urechi, ca un ecou al unei forțe care știa să trăiască la maxim. Și se mânca vânat, domnește, din vase din porțelan fin, cu tacâmuri aurite și ținute corect. Pentru ca el avea pușcă adevărată și era vânător. O pasiune ucigașă, pentru că tocmai de la ultima sa vânătoare nu s-a mai întors.

El ne-a dus pentru prima dată la mare și în Carpați cu ,,Volga” lui nouă și de la el am primit în dar primii cercei de aur și o vază din lemn roșu – neprețuită pentru mine.

A iubit de mic caii. S-a însurat cu o actriță de succes de atunci, de la teatrul din Bălți, Ecaterina, pe care a iubit-o, ca după un scenariu scris de Loteanu – cu foc, posesiv și dominant, iar copiii îl numeau tandru ”tătelu”. El – omul.

Pentru el, Loteanu a fost chemat la Brejnev ca să dea explicații de ce distribuie în roluri mari un actor fără studii de specialitate, iar mult mai târziu, la 60 de ani ai lui, când ar fi trebuit sa i se dedice, cel puțin, un spectacol omagial la Palatul Național de atunci, i s-au oferit doar trei ore cu o mică recepție la cinematograful Patria. El, eroul uitat, al cărui film biografic, realizat de fiul mai mare, regizorul Octavian Grigoriu, la Moscova, nu a mai fost difuzat în acele trei ore, pentru că urma o peliculă comercială și a trebuit să fie eliberată sala. El, despre care au scris mii de reviste din toată lumea și a dat interviuri peste mări și țări – nu însă și la noi. El, pe care l-am văzut ultima dată atunci în scenă – ca o dureroasă amintire a celui ce a fost cândva, el – o fosta mare stea, de care și-au amintit toți abia după ce mașina care a intrat în plin, i-a zdrobit inima pe loc.

Acea inima care tânjea. Care scrisese istorie cu ”Poienile roșii”, ”Lăutarii”, ”Șatra”, ”Ana Pavlova”, ”Tandra și gingașa mea fiară” și alte capodopere cinematografice. El – actorul. Tânjea după un nou film, după emoția camerelor, după un nou mare val creativ, pentru că mai avea ce spune, mai avea atâtea roluri de jucat, atâția lauri de adus Moldovei. Își dorise enorm să îl joace pe Bozoncea din ”Groapa” lui Barbu , dar nu a mai apucat. Pentru el, Loteanu pregătise un alt mare rol și făcuse rost, în sfârșit, și de bani, dar, ironia sorții, plecase dintre cei vii înainte de a-l începe. Cred că atunci a și murit o parte din actorul din el. Speranța, cel puțin, cu siguranţă. Iar pentru un artist lipsa de speranță e mai grea decât orice, chiar decât moartea. A tânjit cu capul sus. Nu s-a plâns niciodată. L-au citit doar apropiații după privire. Pentru că nu mai avea elanul de altădată, nu mai mergea la mare și la munte, nu mai râdea decât cu colțul gurii, nu mai aduna oameni la mese, nu mai purta sacoul, pentru că nu mai avea unde. El – Grigore Grigoriu.

La 13 ani de la moartea lui sunt încă nedumerită. Pentru că așa și nu pot sau nu vreau să înțeleg cum poate încăpea o legendă, o forță uriașă de energie într-un loc mut, sub un bust. Uitat de toți cei care l-au ridicat cândva în slăvi, l-au adorat și s-au mândrit ca e de-al nostru, din Moldova. Câte titluri sau omagii i s-au mai adus de atunci? Despre aprecierile pe care le-ar fi meritat în timpul vieții, nici nu mai vorbesc. E tardiv și inutil. S-a scris o singură carte despre marele actor și doar școala din Căușeni îi poartă numele. Iar singurul fiu rămas în viață, Octavian, se zbate de ani de zile, din resurse proprii, să deschidă în amintirea tatălui său un cinematograf în orașul de baștină. S-ar putea oferi cineva să-l ajute?

Așadar, a rămas doar un bust – fără anul nașterii și fără cel al morții. Pentru că nimeni nu s-a împăcat cu moartea lui. Și nici cu cea a fiului mai mic, căruia arma moștenită de la tata nu i-a servit decât 6 luni, iar fetița de niciun an nu a mai avut cui spune nici bunic și nici tată…