Pastile fără zahăr

Tusea

Aveam cândva un vecin, un băiat tânăr, rușinos și cu foarte mult bun-simț. Liniștit, educat și manierat. Era genul acela de tânăr calm și echilibrat, de care orice mamă ar fi fost mândră. Iar orice mamă de fată și l-ar fi dorit ginere.
Băiatul, evident, mai venea cu câte o domnișorică seara acasă, că de, tinerețea-i tinerețe. Felul omului de a fi, ADN-ul, își pune,  cu siguranță, amprenta pe tot ceea ce face și mai ales, cum o face. În felul de a mănânca, de a vorbi, de a-și face cumpărăturile de la magazinul de la bloc și de a-și întinde rufele pe balcon, adică în mare liniște. La fel era și când facea dragoste.
Se auzeau doar suspinele ei, ale celei venite in vizita nocturnă. Sau ale lor, căci sunetele erau diferite și ca intensitate, și ca modalitate de a savura plăcerea.
O data, de doua, de patru, de șase ori. Nu am cum să îi reproșez omului, că, na, nu e vina nimănui că am amenajat camera copiilor perete-n perete cu dormitorul lui. Și omul în casa lui face ce vrea și de câte ori vrea, nu? Până într-o seară când a apărut un sunet nou. Tusea! După o repriză de suspin, venea una de tuse înfundată. Iar ofuri și țipete, iar o porție de tuse. O dată, de două, de patru, de șase ori. Nu mai știu cu care dintre ele exact s-a terminat partida, pentru că mi-am dus copiii în dormitorul meu, decisă, să discut, totuși, delicat, a doua zi cu el. Îl întâlnesc pe coridor și, încep, hotărâtă, până nu m-o lăsa curajul, să îi vorbesc:
-Mă scuzi, că intervin, dar te aud de ceva vreme, tușind urât de tot! Te pot ajuta cu ceva? Sirop, ceai, miere? Am de toate. Pentru că eu, de când am copii, sunt pregătită permanent pentru răceli.
-A, nu, mulțumesc, că am început să iau de curând un expectorant. Mă scuzați dacă v-am deranjat. Se aude?
-Ei, se mai aude câtdeodată, mai ales seara, când se face liniște. E ora când le citesc copiilor înainte de culcare și știți CÂT DE SUBȚIRI SUNT PEREȚII de la bloc, nu? Dar nu e deranj, Doamne ferește! Îmi făceam griji pentru sănătatea ta!
Termin discuția prietenească, în speranță că am pus accentele cum trebuie și că omul, cumva, își va da seama încotro sunt îndreptate apropourile. Că numai despre tuse nu a fost dialogul nostru. Partea mea, cel puțin.
Peste vară, am plecat din oraș. După ce am revenit, am realizat că problema dispăruse. ”Cred că nu mai are nici o gagică pe moment”, m-am gândit.
,,A, nu, mi-a zis o altă vecină. S-a însurat, nu știai?”. Am apucat doar să zâmbesc.
……………………
Ar fi fost de râs, dacă nu era de plâns…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s